Terenul era ud. Era nasol. Ghetele se înfundau în noroi, se aduna mîl între crampoane, căram după mine cel puţin un kil de pămînt pe fiecare picior. Mai era şi o ploaie scîrboasă, măruntă şi rece, de noiembrie. Tricoul era şi el greu, rece, ud fleaşcă. Prinsesem după grămadă şi o luasem la sănătoasa pe lîngă demi-ul lor, pe partea închisă, de-a lungul tuşei. Din cauza noroiului de pe teren şi dintre crampoane, aveam impresia că alerg cu încetinitorul. Nu l-am văzut cînd a venit, dinspre stînga. Era flancherul lor. Mi-a tras un placaj care m-a aruncat trei metri în sus, apoi încă doi în afara terenului. Am muşcat zdravăn din puţina iarbă de lîngă pista de atletism, apoi am continuat să alunec încet-încet, prin noroi. A fost unul dintre cele mai dure placaje pe care le încasasem pînă atunci. Am rămas uşor şocat de forţa şi hotărîrea cu care îmi fusese aplicat. În cîteva secunde, m-am pomenit lîngă mine cu englezoiul care mă placase. Mi-a întins mîna, m-a ajutat să mă ridic şi mi-a dat două palme amicale pe spate. M-am dus să mă aliniez în tuşă, scuipînd pămîntul din gură şi bombănindu-mă că nu-l văzusem din timp, să îi pun un tampon preventiv.
DE ACELASI AUTOR Românul, tocilarul clasei Indianul de oţel Mici (şi) confuzii (Tot despre) 15 ani de integrare europeană Acela a fost singurul meci internaţional pe care l-am jucat în cariera mea scurtă de rugby-ist (cam doi ani, în timpul liceului). Ei erau de la London Welsh, liceul galezilor care trăiesc în Londra. Noi eram de la Griviţa Roşie, adunaţi de pe la toate liceele de prin Bucureşti. Ei jucau cu echipa „sub 16 ani“. Antrenorii noştri au trişat un pic şi au băgat în teren o echipă cu mulţi jucători pînă în 18. Nu a contat. Ne-au bătut de ne-au zvîntat. 18 eseuri la 3. Eu am rămas pînă azi cu amintirea celui mai teribil placaj din viaţa mea, aplicat curat şi corect. Seara, la banchet, la restaurantul de la
