Mănăstirea din Mislea a fost, în perioada regimului comunist, închisoare de femei pentru deţinutele politic. Una dintre conducătoarele penitenciarului, Elena Tudor (1944-1953) şi-a atras poreclele de „Diri“ sau „Caligula“ prin duritatea limbajului şi comportamentul inuman cât şi, mai târziu, când regimul a dezamăgit-o, prin fapte de „umanitate“ surprinzătoare

Mănăstirea Mislea, aflată la doar câţiva kilometri de Ploieşti, a fost amenajată ca şcoală de corecţie şi loc de detenţie pentru minori, apoi ca închisoare centrală, pentru deţinutele de drept comun, completată, după 1944, cu o aripă specială, pentru femeile deţinute politic, legionare şi comuniste.

În anii ’50, majoritatea deţinutelor politic ajungeau la Mislea, la finalul unor anchete brutale şi procese nedrepte, după săptămâni întregi petrecute în beciurile de la Jilava sau în drumul spre alte puşcării din ţară.

Experienţa „Mislea“ a fost relatată de Aspazia Oţel Petrescu, într-o carte-document, „Strigat-am către Tine, Doamne“. Pe atunci studentă la Cluj, a fost arestată în 1948 şi condamnată la 10 ani de muncă silnică, pentru apartenenţa la o mişcare legionară. Prin penitenciarul Mislea au trecut, mai târziu, şi Elisabeta Rizea (după 1961), dar şi Maria Antonescu, soţia mareşalului Antonescu (deţinută la Mislea între 1950 şi 1950), sau Arlette Coposu, soţia ţăranistului Corneliu Coposu.

Între 1944 şi 1953, conducătoarea penitenciarului de la Mislea a fost Elena Tudor, „Diri“, prototip al „teroristei bolşevice“, cu o mare slăbiciune pentru discursuri urlate, dar şi pentru dalii, pe care le purta în coc sau la rever.

Alinturi pentru deţinute: „Neam, de traistă“, „A doua coajă de la mămăligă“, „Protoplasme ce întindeţi pseudopode după mămăligă“

Aspazia Oţel Petrescu relatează cu multă emoţie primul contact cu Elena Tudor. „Directoarea închisorii (...) a ţinut să ne facă o pri