„Vom avea şi în viitor medici buni?“ Acesta este titlul remarcabilului articol semnat de profesorul Oliviu Pascu, publicat în „Viaţa medicală“ nr. 4/2013, scris într-un registru bine temperat, cu dragoste de dascăl şi contaminându-şi emoţional cititorul. Într-adevăr, medicina este şi o profesiune de ideal, ceea ce implică un anume grad de renunţare la altele, deoarece timpul ni s-a dat cu măsură. Comportamentul faţă de pacient, formarea studenţilor în medicină, motivaţia lor, rolul „maestrului“ în devenirea medicului sunt puncte pe care profesorul Pascu, el însuşi un maestru, le atinge cu pertinenţă, în final menţionând faptul că trăim în România, ţară care are (şi ea) nevoie de medici buni; aş spune nu doar că „trăim în“, dar şi că „trăim pentru“. Tinerii, în formarea lor, au nevoie de modele, iar corpul didactic, în ansamblul său, se străduieşte să se ridice la înălţimea acestei cerinţe, care nu este doar de resort profesional, ci şi etic. Este nevoie de mai multă exigenţă pe ambele planuri, dar cu deosebire pe cel de al doilea. Deschiderea de după 1989 nu a fost urmată de un suflu viguros novator, care să înlăture racilele sistemului comunist atât de anchilozant. Ne aşteptam să revină în România mari personalităţi, care s-au afirmat cu prisosinţă în afară. Să li se adreseze un apel în acest sens. Nu numai că a lipsit acest lucru, dar cei care au dorit insistent să revină, aducând un bagaj de cunoştinţe profesionale, dar şi de „know-how“ – doar şcolile de me­dicină româneşti au fost formate şi înălţate de astfel de oameni –, ei bine, tocmai aceştia au fost respinşi, blocaţi în încercările lor. Aş da exemplul lui Dan Pospai, ilustru gastroenterolog la Paris, figurând printre redactorii celei mai prestigioase reviste de profil, cu contribuţii de primă importanţă în domeniu, care a dorit să candideze pentru un post de conferenţiar (doar atât) la UMF „Carol