Ipocrizia noastră cea de toate zilele
Să recunoaştem: în atâtea situaţii, practicăm toţi o ipocrizie în care ne abandonăm fără ezitări, deşi nu ne face bine. Exemple din viaţa literară? I-am văzut pe atâţia colegi ai noştri lamentându-se că se pierde sediul din Calea Victoriei 115, unde, prin bunăvoinţa Primăriei Capitalei, funcţiona USR, un sediu de care ei se simt atât de legaţi încât nu se pot închipui fără el. Am fi fost tentaţi să-i credem dacă nu ne-am fi amintit că, de curând, spre sfârşitul anului trecut, când USR a organizat acolo importante evenimente literare, luminând şi încălzind sărbătoreşte – cu ce eforturi! – Casa Monteoru, acei colegi ai noştri care se topesc de grija şi de dragul acelui imobil au ocolit locul, de parcă ar fi fost ciumat, nu însăşi casa lor. La fel: foarte mulţi oameni ne-au dat semnale că sunt disperaţi fiindcă nu găsesc pe piaţă revista România literară, publicaţie, declară, patetic, sine qua non pentru ei ca intelectuali. Şi iarăşi am luat drept bune spusele lor şi n-am avut linişte până nu am încheiat un contract de difuzare cu o firmă, Inmedio, care trimite revista cam peste tot în Bucureşti şi în ţară. Bucuroşi, ne-am zis, că am rezolvat setea de lectură a cititorilor frustraţi, iubitori de R.l. Dar, surpriză, retururile după prima lună ne arată că între vorbe şi fapte e o uriaşă diferenţă, iar sinceritatea, onestitatea nu sunt nici în acest caz haina noastră cea de toate zilele, ci dulcea ipocrizie.
O fugă mai păguboasă decât un cutremur de pământ
În revista 22 (nr. 10, 12-18 martie), Liviu Ţăranu, cercetător CNSAS, încearcă să răspundă la o întrebare care preocupă lumea românească şi nu numai: De ce a defectat Pacepa? Trei sunt ipotezele sale privind cauzele defectării lui Ion Mihai Pacea, care „rămâne în istorie drept cel mai înalt demnitar din blocul sovietic căruia i s-a acordat azil
