Mihai Zamfir, Plecând de la cărţi. Jurnal indirect III,
Bucureşti, Editura Spandugino, 2012, 290 pag.
Toate Jurnalele indirecte ale lui Mihai Zamfir împărtăşesc un crez de natură politică: acela că gradul de normalitate a unei epoci e intim legat de gradul de normalitate a discursului public dominant în acea epocă. Pe scurt, când legile sunt făcute de indivizi vag cultivaţi şi cu dotaţi cu imperative morale aproximative, n-avem de ce ne mira că la postul public de televiziune se difuzează tabletele calomnioase ale unui Paul Everac.
(Situaţia e reală, s-a întâmplat la începutul anilor nouăzeci, şi nu l-a lăsat indiferent pe Mihai Zamfir). Cum, în astfel de condiţii omul de litere nu poate interveni în nici un fel, datoria lui, cumva consolatoare, e să devină un martor echilibrat. Nu să contrapună pamfletului un alt pamflet, nu să amplifice gesturile scandaloase prin scandal. Dimpotrivă, discursul său e obligat să păstreze, chiar în plin tumult, firescul adevărului. Cu speranţa discretă că poate, cândva, aceste acte de penitenţă stilistică vor conta. Nu despre evazionism e vorba, ci despre eficacitate. Procedând altminteri, pare să fie convingerea lui Mihai Zamfir, omul de litere ar cădea, mai devreme sau mai târziu, în eroare. Francheţea nu înseamnă grosolănie. E drept că, pe de altă parte, excesul de eleganţă riscă să devină ermetism. Dar, cel puţin în Jurnalele indirecte, nu e cazul.
Recent a apărut cel de-al treilea volum al acestei serii. Deşi conţin „puţină politică, iar polemici – doar aluziv”, articolele de aici (publicate iniţial, aproape toate, în paginile României literare între 2003 şi 2007) respectă încă regula: „Ideile care mi-au animat scrisul public începând cu ziua de 22 decembrie 1989 se regăsesc intacte şi ele hrănesc aceste texte care cuprind reflecţii despre cărţi, dar reflecţii în care politicul se insinuează
