În zilele noastre, iluminatul stradal este un fapt normal şi un semn de civilizaţie. Nu la fel era şi pentru înaintaşii noştri, care, până la începutul secolului al XX-lea, orbecăiau pe străzi la lăsarea întunericului sau, în cel mai bun caz, din loc în loc mai exista câte o făclie sau vreo lumânare de seu. În documentele Arhivelor Naţionale – Direcţia Vrancea se păstrează mărturii despre cum se făcea iluminatul străzilor, din cele mai vechi timpuri, trecând prin sfârşitul secolului al XIX-lea, perioada comunistă şi ajungând în zilele noastre.

Până în secolul al XIX-lea, uliţele Focşanilor nu erau luminate deloc în timpul nopţii, iar de felinare nici nu se pomenea. De îndată ce se făcea noapte, întunericul şi tăcerea se întindeau asupra celor două orăşele. ”Se mai găseau pe la case boiereşti, în faţa porţilor, câte un şomoiog îmbibat cu păcură care mai lumina drumul de ieşire sau intrare a vreunei butci sau căleşti în curte. Căleştile boierilor, când veneau din provincie sau întârziau cu stăpânii pe la diferite sindrofii în oraş, erau însoţite de robi ţigani purtători de făclii care luminau drumul. Numai din loc în loc, la câte un han sau cârciumă se mai găseau câte o feştilă sau într-un felinar o lumânare de seu care de-abia pâlpia o luminiţă indicatoare de aşezare omenească. Încolo nimic. Prin mahalalele mai mărginaşe şi chiar în centru, în afară de lătratul câinilor, nu se auzea în întunericul adânc decât strigătele: ”Stai!”, ”Cine-i acolo?”, ”Te văd!” ale străjerilor sau grănicerilor. Iar în vremuri de primejdie, de bejenie, de război se auzeau strigătele caraulelor formate din 10- 15 oameni care cutreierau mahalaua”, relatează Florin Dîrdală, referent la Arhivele Naţionale – Direcţia Vrancea, care a studiat acest aspect. Odată cu secolul al XIX-lea, şi în oraşele româneşti au început să fie iluminate străzile, mai întâi cu lumânări de seu, din