În România, aproape orice serviciu public sau companie gestionată de o autoritate de stat tinde să se transforme într-un izvor de lapte şi miere pentru diverşi indivizi al căror singur avantaj genetic faţă de restul concurenţei este că s-au născut din părinţii potriviţi. Firmele care ridică maşinile parcate neregulamentar în Bucureşti sunt exact genul acela de paraziţi care, atunci când înţeapă cetăţeanul la portofel, provoacă scurgeri dulci de milioane de lei. Nişte băieţi sau fete de taţi bine conectaţi la politică şi la afaceri cu statul împart justiţia pe şoselele din Bucureşti.

E noaptea târziu şi fraierul vine de la muncă, în maşina lui obosită, veche de vreo 12 ani. Nu are pretenţii, ştie bine în ce oraş diform trăieşte şi că, nici dacă ar vrea, primarii de sector nu ar avea cum să amenajeze atâtea locuri de parcare câte maşini sunt. Nu visează să parcheze în faţa scării blocului în care locuieşte. Dar dacă ar putea măcar să găsească un locşor pe bulevardul din zonă sau măcar undeva, oriunde, în cartierul cu străzi întortocheate, şi aşa înţesate de maşini parcate.

Cât îl roade invidia pe îmbuibaţii care au prins locuri de parcare închiriate cu plată de la Primărie! O, dar Moş Crăciun nu există, iar el va avea o şansă la aşa minunăţie când vreun şofer bătrân, dintre vecinii săi de scară, va da ortul popii. În rest, e simplu, e fizica la care el a avut mereu note proaste în liceu: într-un spaţiu finit încap doar atâtea maşini parcate. Nu şi a lui. Atunci, în acea noapte blestemată, şoferul ăsta care plăteşte taxe şi impozite cinstit devine un bandit care încalcă legea nemilos.

A cedat, după jumătate de oră de dat târcoale după un loc de parcare. Lasă maşina pe o străduţă, în rând cu alţi şoferi, lângă trotuar, ordonat. Nu încurcă şi nu blochează pe nimeni. Crima lui e că a parcat la mai puţin de 25 de metri de o trecere de pietoni. Sau po