Cred că s-a întâmplat prin 96, Campionatul European de Fotbal din Anglia, eram liceeancă. Ca orice adolescent(ă) care vrea să se dea mare preferam să-mi petrec timpul liber atunci când se putea cu oamenii mai mari ca vârstă decât mine. Lucrurile funcționau cât se poate de bine, dădeam buzna peste frate-meu și gașca lui și urmăream chiar și meciuri dacă era cazul doar ca să stau puțin pe lângă ei, să iau parte la discuții care mi se păreau ceva mai interesante decât cele ale colegilor de vârstă. Uneori se dezbăteau chestiuni interesante alteori nu, asta conta mai puțin, aveam destul de multă imaginație încât să umplu spațiile goale acolo unde era necesar
Așa se face că în plin Campionat European am aterizat în mijlocul unui meci pe care România l-a pierdut până la final. Nu mai știu exact scorul, știu însă că înainte cu două minute de a se termina meciul frate-meu m-a scos afară din bar de o aripioară motiv pentru care m-am revoltat foarte rănită în orgoliul propriu. Când s-a fluierat finalul meciului în barul cu pricina au început să zboare scrumiere, sticle și tot ce putea să fie aruncat spre televizor. Dezamăgirea a fost mare. În bar pe lângă români fuseseră și maghiari care strigaseră culmea insolenței: hai România! Doar că la ei se spune hajra în loc de hai.
Săptămâna trecută, joi, din întâmplare, am prins meciul Chelsea Londra – Steaua București tot la Satu Mare. Barul Campionii în care am fost să văd meciul (cu aproximativ aceeași oameni de acum atât de mulți ani) este unul dedicat steliștilor iar patronul barului, Claudiu, a stat tot meciul în genunchi (pe mine m-a mirat gestul, mai cunosc steliști împătimiți însă n-am mai văzut pe cineva care să trăiască atât de intens un meci cap-coadă).
În bar se vorbea așa cum probabil ghiciți bilingv. Dezamăgirea eșecului Stelei s-a exprimat prin înjurături și vociferări – bilingve.
La Budap
