Chiar dacă s-a oprit mereu la argint, luptătoarea Estera Dobre nu încetează să spere. Poate că e şi răsplătită pentru asta.
Pentru Estera Dobre a mai trecut o ediţie a Campionatelor Europene. Cu o mînă îndepărtează transpiraţia de pe frunte, cu cealaltă se ciupeşte ca să vadă dacă se află în realitate sau nu. Fiindcă luptătoarea română trăieşte un coşmaresc déjà vu. Sofia 2007. Vilnius 2009. Baku 2010. Dortmund 2011. Belgrad 2012. Tbilisi 2013. De fiecare dată, a ajuns în ultimul act al campionatelor continentale. De fiecare dată a pierdut. Argint, argint, de şase ori argint, ultimele cinci consecutive, un periplu prin oraşe ale Europei care aparţin unor ţări cu tradiţie în lupte, mereu acelaşi rezultat.
Cît poţi, oare, să duci? Nu simţi la un moment dat că parcă nu ţi-e dat să triumfi, că victoria aceea preţioasă, cea care rămîne, are pentru tine o imensă ştampilă "interzis" pusă pe ea? Că oricît ai munci, oricît te-ai strădui, oricît ai dori să răzbeşti, există o barieră peste care nu poţi sări. Probabil că asemenea gînduri i-au fulgerat prin minte Esterei şi la fel de probabil e că, la începutul călătoriei spre un nou loc, spre o altă destinaţie, într-un nou an, altceva a fost mai puternic. Speranţa. Dorinţa. Gîndul că, pînă la urmă, ceva trebuie să se schimbe. Pînă acum nu s-a întîmplat. Estera are 26 de ani. Încă e timp, deşi fiecare an care trece atîrnă mai greu decît precedentul.
Estera nu e singură în acest mic univers al locului doi. Al non-cîştigătorului, dacă se poate spune aşa. Ce ar fi trebuit să facă englezul Jimmy White, după ce a pierdut şase finale ale Campionatului Mondial de snooker, în 1984, apoi cinci la rînd, între 1990 şi 1994? Să joace în continuare, cum procedează încă la cei 50 de ani ai săi. Inclusiv în 2012 a participat în calificările de la Crucible. Lumea îl ţine minte, poate, mai degrabă pentru altceva. P
