Sorin Mărculescu, Partea din toate (Carte singură, VI),
Bucureşti, Cartea Românească, 2013, 181 pag.
Deşi este cunoscut mai ales în ipostaza de traducător (şi) hispanist, Sorin Mărculescu are şi un proiect poetic al Cărţii singure (din 1982), gândit în siajul modelului unic-totalizant al Bibliei. După „autosubminarea” lui prin publicarea altor volume, autorul vorbeşte, odată cu Partea din toate (Carte singură, VI), de un nou pattern structural, extensibil, acela al retablului (triptic sau poliptic).
Dincolo însă de aceste încercări de structurare a operei poetice, în ansamblul său, Partea din toate creează ea însăşi un mecanism poietic de proliferare teoretic infinită a poeziei: oglindirea. Partea din toate este Aleph-ul lui Sorin Mărculescu, este holomerul în care se reflectă întregul, numai că telescoparea este întotdeauna biunivocă. Divinitatea reprezintă „partea din toate”, dar omul, în speţă, poetul, cu Dumnezeu oglindit în el, devine oglindă de oglinzi, totul într-o oglindire labirintică nesfârşită. De aceea, această „imnografie” cvasireligioasă (volumul conţine poeme intitulate „imnuri” şi două „balade”, dintre care una este o „glossă” gnomică), ce pare o questa euforică a divinului, se transformă într-o dramatică artă barocă a fugilor (din)spre sine: „(...) în/ zadar povesteşti ca să fii/ te cutreieră numai Cel ce nu este/ şi pe Sine se caută ca să se-ncuibe în pagini lipsite de rost” – imnul 168 (threnos fără sfârşit). Căutarea de sine, deopotrivă a fiinţei şi a Fiinţei, capătă, astfel, o desfăşurare fractalică torenţială, în care se amestecă biografeme, toposuri biblice şi intertexte cultural-livreşti. Iar angoasa neantului, a de-realizării existentului, se amplifică prin presiunea timpului şi a îmbătrânirii, teme obsedante ale cărţii. În atari condiţii, poezia este şi „uitarea de tine”, şi „amânarea” sheherezadică a morţii. Ilus
