Constantin Noica, Povestiri despre om, cu o scrisoare a lui Emil Cioran ca postfaţă,
Editura Humanitas, Bucureşti, 2013, 308 pag.
Nu e uşor de spus cînd anume a început Hegel să scrie altfel, lepădîndu-se de uzanţa expresiilor consacrate şi trecînd la un protocol propriu, de jargon împins pînă la limita obscurităţii.
Undeva în jurul lui 1800, satistit de clişee, şvabul s-a hotărît să calce strîmb, în tactul unei sintaxe personale, iar textul cel mai timpuriu care prevesteşte metamorfoza provine din 1797 şi se numeşte Cel mai vechi program al idealismului german. Numai că aici tînărul de 27 de ani izbeşte nu atît prin linia frazelor, cît prin îndrăzneala ambiţiilor. „Sînt convins că cel mai înalt act al raţiunii, în stare a cuprinde toate ideile, e un act estetic. Filosoful trebuie să posede tot atîta forţă estetică ca poetul” mărturiseşte Hegel, pentru ca imediat să adauge că cine are o asemenea forţă poate crea o „mitologie a ideilor“, filosofia dobîndindu-şi demnitatea abia atunci cînd capătă rang mitic.
Chiar dacă de superstiţia estetică Hegel se va rupe repede, încetînd nu doar să ceară filosofiei virtuţi artistice, dar chiar degradînd frumuseţea la o treaptă premergătoare conceptului, totuşi aura mitică îl va urmări mereu, dovadă că în ochii posterităţii, viziunea îi stă sub premisa monumentală a unei construcţii mitologice. Prin jargonul nebulos, Hegel e un personaj mitologic, cum şi Fenomenologia spiritului e ea însăşi o epopee de semnificaţii în care noţiunile devin protagonişti pe o scenă a adevărurilor universale.
Pe această epopee Noica a considerat-o atît de importantă pentru sensul vieţii încît i-a consacrat două variante de interpretare, ambele menite publicului fără asiduităţi în domeniul dialectic. În fond ce face din Fenomenologia spiritului o carte cvasi-ilizibilă e opacitatea unor termeni care se aşează
