– Cel mai puternic ajunge în vârf, zise Pârnaie, privind cu mâna streaşină la ochi. El e ultimul care moare.
– Tii, băga-mi-aş! se iţi Chisăliţă pe lângă subţioara lui. N-am mai văzut un morman de gunoi aşa înalt...
– Şi cu macaraua asta cât o clopotniţă, parcă ar fi o biserică... întări Iadeş, lăsându-şi traista de pe umăr, cu un oftat însoţit de un zgomot de oale sparte şi de tingiri ruginite. Ce-o fi trebuind să cărăm toate ciobiturile astea?
– Dar pe tine de ce trebuie să te cărăm după noi, măzăriche? întrebă Pârnaie, stând, mai departe, cu palma pavăză peste sprâncene şi minunându-se.
– Păi, ca să duc în spinare sacu’ ăsta cu rugineli. – Ce mai întrebi atuncea? se întoarse Pârnaie, trăgându-i una după ceafă.
– Iadeş! spuse acela, mai repede chiar decât plesnitura de pe ţeastă.
– Nu te-a întrebat cum te cheamă, prostovane! sări Chisăliţă, cam de la înălţimea buricului lunganului de Pârnaie.
– Aşa zic io de câte ori mă pocneşte careva...
– Şi ţi se întâmplă des?! se minună piticul.
– Păi dacă aşa mi-a rămas numele...
Pârnaie abia dacă îl mai învrednici cu o privire, în timp ce Iadeş îşi culegea de pe jos fesul care sărise odată cu pleasna de pe ţeasta cheală. Apoi se întoarse la mormanul care se ridica, în toată măreţia lui.
– E ceva de lucru aicea...
– Vai de capul meu, se căină chelul, trăgându-şi fesul ţuguiat ca un ciorap întors. Pârnaie se întoarse şi ridică palma.
– Iadeş! răcni celălalt, ca din gură de şarpe.
– Aşa că vezi, zise Pârnaie, lăsând palma jos şi evaluând grohotişurile.
Chisăliţă întoarse pe verticală ceva ce odinioară fusese un sertar şi care acum nu era decât un chenar desfundat. Îşi şterse cu mâneca zdrenţuită fruntea plină de broboane.
– Şi nici măcar nu e aşa de cald, vorbi către sine.
– Lângă mormanele astea e întotdeauna mai cald, spuse
