De multe ori mă gîndesc că vremurile astea au în structura lor forme ce întrupează paradoxul. Sărim cu paraşuta de la mii de kilometri şi încercăm să depăşim viteza luminii, abandonăm un sex şi trecem la celălalt prin operaţii succesive, zburăm în ceruri şi ne adîncim în ape, clonăm fiinţa... dar nu reuşim prea mare lucru în lupta cu bolile grele şi devastatoare, nu reuşim să mai ctitorim mari lucruri, frumuseţi aiuritoare, smerenia de sine.

Deşi aceste timpuri stau sub semnul vitezei, iar ritmurile a tot ceea ce facem i-ar speria teribil pe cei din alte secole, ctitoriile lor se făceau mai iute şi durează şi astăzi. Dacă dispreţul nostru nu le-a ras de pe faţa pămîntului. Şi tot mai greu, tot mai greu suportăm valoarea şi cultura. Semnele lor irită, stîrnesc valuri de ură care se străduiesc să şteargă de pe faţa pămîntului sămînţa şi rodul minţilor hăruite, inteligente şi sclipitoare. Repetăm această greşeală mereu. În orice jurnal, din orice an de demult şi pînă mai aproape, se găsesc cam aceleaşi dureri, spaime, frici, umilinţe, teme, neputinţe, cam acelaşi context întors cu faţa de la numele mari, cu aură. Doar protecţia cuiva important şi cu bani a făcut să lase să se întîmple miracolul. Borges spunea „cred că timpul este misterul esenţial” şi cuvintele lui se frămîntă în mine. Şi tot acest mister ţine în el întrebările mari. Răspunsurile ar trebui să le căutăm noi. Deseori, însă, căutarea înseamnă şi istoveală. Trudă şi travaliu. Asumare. Atunci, nici nu mai întrebăm, nici nu mai avem de ce să aşteptăm răspuns. Ne ocupăm de ce nu ne solicită mintea şi sufletul, întorcînd, de regulă, faţa de la valoare. E cel mai simplu aşa! Cam aşa intră în discuţie submediocritatea, pseudo-cultura cu alaiul lor de neicanimeni. Aşa apar erorile, mai întîi, pe urmă, confuziile şi construcţiile majore pică, una cîte una, ca piesele de la jocul de domino. La fel şi cu