Greu de înţeles tentaţia unora de a-şi da în petic pe câte-o copertă a patra!

Nu de mult, Răzvan Ţupa scria despre o poetă aflată la primul ei volum aceste năzdrăvănii: „Acum un secol şi jumătate, Arthur Rimbaud schimba complet felul în care avea să se scrie poezie după el. l’enfant terrible al silviei t. este una dintre cele mai coerente încercări de trezire din obsesia lui «Eu este [un] altul». Iar mărcile acestui demers sunt detaliile senzoriale selectate în funcţie de relevanţa pe care acestea o au atunci când este vorba despre vitalitatea unui discurs.” Nu numai enormitatea frapează (căci în acest interval, teritoriul poeziei n-a fost chiar un deşert), ci şi lipsa de pedagogie. Poate că, dacă tot are pasiunea duratelor lungi, Răzvan Ţupa îşi va fi amintind o epigramă veche (e drept că n-a împlinit încă veacul): „Aici zace bietul Sorbul/ Cu succesele-i în şir/ Îl ucise Mihalache/ Comparându-l cu Shakespeare”. Cronicarul trage speranţă că, spre deosebire de autorul Patimii roşii, debutanta de azi n-a luat prea în serios acolada. La polul opus, un alt poet din încă tânăra generaţie, Gabriel Daliş, reuşeşte să rămână rezonabil, căzând însă în păcatul irelevanţei. Recomandând un coleg ajuns, aflăm, la a cincea carte, el îi găseşte înaintaşi mai puţin iluştri: „ci cu decenţa şi politeţea unui George Damian şi voioşia gravă a lui Matei Hutopila”. Nu valoarea celor doi e în chestie (întâmplător, copci, volumul de debut al celui din urmă nu e rău deloc). Dar ce ne facem cu transferul de notorietate pe care-l presupune o astfel de prezentare ? Ajută pe cineva asocierea cu (s-avem iertare) George Damian şi Matei Hutopila ? Să aşteptăm, întâi, s-ajungă mari. Faţă de Andrei Dósa, Cronicarul are o simpatie nedezminţită: Dósa e un poet remarcabil şi, atât cât se poate constata din reacţiile sale publice, un tip echilibrat. Ce i-o fi venit să afirme despre O formă de adă