L-am văzut pe Robert Smith anul trecut la Roskilde Festival, în Danemarca. Cînd a intrat pe scenă mi s-au umezit instantaneu ochii. Era acolo o parte din prima mea tinerețe, pierdută c-un soi de grație și cu o certă nesimțire undeva între Disintegration (1989) și Wish (1992). Și mai era acea expresie sfîșietor de melancolică pe care o afișa legendarul solist vocal al trupei The Cure. Omul părea mai conștient ca niciodată de povara celor mai frumoși ani ai lui, înșirați ca niște borne kilometrice din onix curat pe marginea drumului dintre Three Imaginary Boys (1979) și Kiss Me, Kiss Me, Kiss Me (1987). Robert Smith a cîntat atunci impecabil, întrucît marii artiști sînt capabili de chestii de genul acesta chiar și atunci cînd îi trezești din somn după o depresie, o beție sau o noapte de amor cu două fane de 50 de ani bucata.

Pe numitul Cheyenne, o clonă extrem de gotică și melancolică de Robert Smith, îl văzusem înainte într-un ziar englezesc care publicase niște fotografii din culisele acestui film despre, aparent, un bărbat fragil, introvertit și irecuperabil, care îmbătrînește discret și inutil ca o vedetă optzecistă dintr-un muzeu al statuilor de ceară. Un film pe care fanii lui Paolo Sorrentino – care în 2008 ne luase tuturor piuitul cu excelentul Il divo: La spettacolare vita di Giulio Andreotti – îl așteptau cu o nerăbdare febrilă și ușor îngrijorată. În fond, Sorrentino n-ar fi fost primul regizor european capabil s-o dea în bară c-un prim film în limba engleză și cu niște vedete pe afiș care amintesc de muzica sferelor înalte de la Hollywood.

Apoi am văzut trăsnaia gotico-sclerotică a lui Sorrentino. Și, în prima ei jumătate de oră – cînd fostul star rock Cheyenne (Sean Penn) se deplasează, cu o lentoare tristă și narcotică, între o nevastă exasperant de înțelegătoare (Frances McDormand) și propriile sale fobii existențiale, într-un cartier a