Toată lumea ştie şi a acceptat tacit faptul că a fi în fruntea unui minister înseamnă a fi bine plasat în cercurile politice de influenţă. Că ai tu bani, că au alţii pentru tine, că ştii să zâmbeşti frumos şi să lauzi faptele de arme ale conducătorului prea iubit ori că, pur şi simplu, eşti băiatul sau fata bun(ă) la toate pe care mai-marii partidului se pot baza că sare în şoşoni la orice oră.

Atunci când partidul pentru care dau sau muncesc zi şi noapte vine la putere, vă daţi seama ce bucurie pe fiecare dintre aceşti dedicaţi financiar sau cu umărul.

Aşa cum se vede cu ochiul liber de peste 20 de ani, săbiile se ascut mai ceva ca lupta de clasă, limbile se antrenează pentru olimpiadă, iar a face “lobby” devine raţiunea de a trăi până obţii şi tu un os. Dacă e osul cel mare care se lasă cu numirea ta ca ministru te miri pe unde, poţi spune că l-ai apucat pe Dumnezeu de un picior şi poţi să faci bungee-jumping liniştit câtva timp, cât îţi mai revii cu banii de pe urma cotizaţiilor grase pe care tocmai le-ai dat.

Şi, uite aşa, ajunge nea X-ulescu ministru. Acum, că şi această funcţie, ca oricare alta de natura asta, e al naibii de vremelnică şi în bătaia austrului, e altă poveste şi te priveşte exclusiv, de când ai crezut că, obţinând-o, vei deveni al doilea Cezar.

Observ două tendinţe la aceşti miniştri muuulţi şi taaaaare pricepuţi. Ori sunt înfundaţi până în gât în “saci”, căutând să nu stea de pomană, atât cât o fi vrerea de mandat a altora, ori vor să îmbine utilul cu plăcutul şi, pe lângă saftea, să se facă şi cunoscuţi. Să devină celebri, cum s-ar spune, prin nişte măsuri revoluţionare pe care le iau ei în respectivele ministere. Măsuri care să rămână în istoria şi memoria colectivă mai ceva ca Unirea de la 1600 sau Revoluţia de la ’48. De obicei, această ultimă tendinţă este, ca un soi de ironie a sorţii, întâlnită la cei care nu au n