Aş fi putut la fel de bine să o numesc ...seara pierdută, parafrazând un roman al Gabrielei Adameşteanu. Oricum ar fi fost, am petrecut o seară de deschidere memorabilă în deschiderea oficială a Salonului de Carte de la Paris, în acest 21 martie. Generaţia mea îşi mai aduce probabil aminte de serile în care la radio erau difuzate, pe vremea lui Ceauşescu, concertele de la Flacăra, cu cântece folk şi cu versuri recitate de Adrian Păunescu. Într-o altă gamă, dar cam în acelaşi simbol, mi-aduc aminte că unul din momentele mele preferate era acela în care începea melodia "Puştoaico, tu ai sânge de viperă, puştoaico, îţi zic adio şi te las...". Seara de la Paris cam aşa a fost. Închipuiţi-vă un stand românesc stilizat în mod contemporan, alb aproape în întregime, în care intri pe o poartă a sărutului, la care te aşezi la masa tăcerii şi te gândeşti că scaunele aduc suspect cu coloana infinitului. Punerea în scenă, oareşcum dramatică, este vizibilă de departe şi contrastează cu restul standurilor, întunecate, cu mobilier sau foarte colorat sau negru. Standul românesc luminează şi culmea, chiar nu are nimic kitsch. Cărţile lui Mircea Cărtărescu şi Andrei Pleşu sunt acolo, la loc de onoare, şi stau cuminţi aşteptându-şi stăpânii. Lumea bună începe să apară, de la orele 17 încolo, uitându-se, cu jenă parcă, spre un Andrei Marga care parcă nu cadrează cu decorul. Va vorbi? Va avea curajul? Se vorbesc, în jurul lui, toate limbile: englezi, francezi, japonezi, români, spanioli, toţi curioşi să fotografieze, mai ceva ca turnul Eiffel, minunăţia de stand de 600 000 de euro. Se zice.

[...] Deodată, drepţi. Toată lumea se îmbulzeşte spre intrarea porţii sărutului, se ridică pe vârful picioarelor, doamnele îşi întind gâturile parfumate cu Narcisso Rodriguez sau Chanel şi bărbaţii îşi aranjează rapid cravatele. Vine, vine...Dar cine vine? întreabă o doamnă mai în vârstă şi extr