Cred că ar fi chiar un act de filantropie, dacă multora dintre politicienii autohtoni li s-ar explica şi aminti periodic definiţia politicii, cea atât de uşor de descoperit în DEX : ştiinţa şi arta de a guverna un stat. Spun asta pentru că mare parte a clasei noastre politice tratează „meseria” pe care o practică, în primul rând, ca o mare oportunitate pentru realizarea aspiraţiilor personale, pentru înavuţirea proprie şi a familiei, pentru accesul la poziţii din care îşi poate folosi influenţa direct sau prin grupurile de interese devotate. În aceste condiţii, singurul orizont de aşteptare sunt alegerile, repere vitale ale politicianului român, în „pohta” sa către puterea aducătoare a atâtor beneficii. Nici nu s-au terminat bine alegerile din 2012 şi deja se vorbeşte despre cele prezidenţiale din 2014, se caută posibili candidaţi, se fac sondaje care vizează şi parlamentarele de peste patru ani, suntem asaltaţi de tot felul de scenarii şi dispute, în dorinţa evidentă de băgare în seamă a protagoniştilor. Cine încearcă să vorbească despre responsabilitatea politicienilor în faţa celor care i-au ales, indiferent dacă sunt la putere sau în opoziţie, devine automat caraghios, perimat, populist.

În acest context, anul 2013 pare şi pentru partide unul plictisitor, după o perioadă electorală densă şi plină de surprize; surprize plăcute pentru unele, aflate încă sub influenţa drogului psiho-activ care este victoria; mai puţin plăcute pentru altele, ajunse în situaţia unei volatilizări de tip PNŢ-CD.

PSD pare partidul cel mai stabil, mai echilibrat şi care reuşeşte cel mai bine să-şi securizeze poziţia sa la guvernare şi a lui Victor Ponta ca premier. Cu toate acestea, greşelile nu lipsesc, iar unele gesturi ne aduc aminte de aroganţa care i-a fost fatală lui Adrian Năstase. Declaraţiile eroice de dinainte de alegeri s-au frânt în armonia păcii transpartinice,