Sfîrșitul anilor '80 a tras obloanele. Din seninul adînc al serii, se oprea lumina. Repornea după chef. Sau nu. Nu era mare lucru. Vegheate de lumînări, gospodinele așteptau miezul nopții ca să pună mîncarea pe foc. Gazul avea alt regim. Nu răzbătea cu nici un chip prin conductele bucureștene pînă la miezul nopții. Dar asta era existența burgheză, centrul lumii vulgare, lipsite de fiorul metafizic. Dacă erai scriitor, îți suflai în pumni sau te încălzeai cu butelia de la aragazul portabil (și, Doamne, ce de vin fiert am consumat în subsolul Cărții Românești!). Nu te dădeai bătut.

Apoi, te prezentai cu manuscrisul la cenaclu, acolo unde te așteptau confrații să te sfîșie. Exact așa s-a întîmplat într-o seară de toamnă, prin '87 sau '88. Pe Schitu Măgureanu, în localul Centrului cultural universitar din București, la etajul trei, vineri de vineri, supraviețuia ultimul cenaclu profesionist, "Universitas", condus de Mircea Martin. Era zece seara și totul era scăldat (vorba vine) în întuneric. Portăreasa a realizat cu groază că, deși beznă, studenții și profesorul nu coborîseră încă, de mai bine de o oră. Așa că și-a luat felinarul și a urcat cu greu scările înalte. Nu se auzea nimic. Doar un soi de murmur. A deschis ușa, a ridicat felinarul și a văzut, paralizată de groază, cîteva umbre nemișcate, ascultînd. Iar în capul mesei, lîngă Mircea Martin, un ins micuț de statură citea ceva pe întuneric! A mai rămas o clipă pironită, a dat un chiot și a fugit mîncînd pămîntul. De unde să știe că poetul era Radu Sergiu Ruba, care nu avea nevoie de lumină pentru a-și citi poemele? Ruba e orb.

Publicat în Cațavencii, nr. 11 (89) 2013

Sfîrșitul anilor '80 a tras obloanele. Din seninul adînc al serii, se oprea lumina. Repornea după chef. Sau nu. Nu era mare lucru. Vegheate de lumînări, gospodinele așteptau miezul nopții ca să pună mîncarea pe foc. Gazul