Singurul motiv pentru care, acum câţiva ani, n-am divorţat din cauza unui meci de fotbal a fost că bărbatul cu care locuiam nu mă luase şi de nevastă. Atunci, mă enerva această logodnă cronică şi fadă, dar acum mă bucur, pentru lipsa complicaţiilor birocratice ulterioare. Noi, femeile, chiar vrem să ne placă meciurile, dar nu ne ajută nimeni. Când noi vă întrebăm cu gingăşie ”ce-i ăla ofsaid?”, vă rugăm din suflet să nu mai răspundeţi obraznic, de genul ”atunci când ăsta din atac e în spatele apărării ălorlalţi”. Noi avem nevoie de răspunsuri tandre, delicate, un fel de ”iubito, atunci când un tâmpit de jucător de-al nostru se aşază ca un bou în spatele adversarilor aflaţi în principiu cu fundul în poartă, e ceva incorect, iar arbitrul – ştii tu, omuleţul acela nervos, îmbrăcat în altă culoare decât ceilalţi – scoate un fluieraş de os şi mult fluieră duios”. Vă pică limba dacă vorbiţi aşa? Odată, n-am vorbit o săptămână cu un fost iubit, că l-am întrebat când se acordă penalty (în afară de fault mare în careul mic, că asta ştie şi pisica mea). Iar el mi-a zis ”când vrea arbitrul”, ceea ce mi s-a părut o replică ostentativă, pulverizată în bătaie de joc. Murea dacă-mi povestea şi de-un henţ romantic, tot în careu? Altădată, când eram dureros de tânără, l-am întrebat pe bădiţa când se acordă corner. Între două seminţe pe care le decapita în timpul meciului, mi-a spus ceva foarte inteligent: ”Când dau ăştia mingea peste linia lor de poartă”. Care ăştia şi care lor? Deci dacă dau eu mingea peste linia de poartă a lui Dinamo, îmi dă şi mie un corner, să plec cu el acasă? Sau dacă dau o minge peste poarta de fier forjat de la Uzinele Faur, îmi dau un corner - sau măcar un cornier? N-a gustat gluma, că gustase deja cam multe seminţe de dovleac şi avea colecistul surmenat. Bărbaţii se îmbată civilizat cu prietenii la câte-un derby, fiindcă acasă nevestele nu-i înţeleg şi