Risc din prima să apreciez că arta lui Traian Ştefan Boicescu, pe care l-am redescoperit zilele acestea aproape în întregime, dacă se poate spune aşa ceva despre un artist aflat în plin proces de creaţie, ca fiind una de o poeticitate ieşită din comun.

Înainte de orice, trebuie să menţionez faptul că artistul este absolvent al Universităţii de Arte din Bucureşti, al ultimului an al epocii comuniste, de la Secţia de Arte Decorative -Tapiserie, lucru mai rar întâlnit, astăzi, printre meseriile învăţate la Universitatea bucureşteană de către băieţi. Dar, dacă ţinem cont de perioada când el şi-a efectuat studiile, lucrul este uşor explicabil, locurile fiind puţine, mult prea puţine la pictură, de multe ori se alegea această variantă de parcurgere a unor studii universitare şi nu de puţine ori, ca şi în cazul de faţă, cu rezultate foarte bune în meseria aleasă. Cu siguranţă că, în vremea aceea, funcţiona şi ideea găsirii unei repartiţii la fabricile de textile, ori în alte organizaţii de profil. Traian Ştefan Boicescu a fost scăpat de un astfel de „avantaj”, de a lucra pe comenzi de stat şi a rămas ca artist liber de orice obligaţie salarială în domeniu dacă nu luăm în calcul că în prezent este profesor la un liceu de artă. N-am putea spune, însă, că în meseria de tapiser, asta este şi o binecuvântare, pentru că, spre deosebire de Franţa, de exemplu, care are de câteva sute de ani organizate ateliere ce ţin de Patrimoniul Naţional, artistul român, din acest domeniu, nu se poate angaja decât pe sine în propriul atelier, dacă îl are, iar mijloacele de subzistenţă pot să-l ţină, de multe ori, departe de războiul de ţesut. Conştient de acest lucru, Traian Ştefan Boicescu, în schimb, s-a organizat exemplar pe toate direcţiile conexe meseriei principale. Aşadar, apelează la mijloacele picturii de şevalet, de foarte multe ori, organizându-şi creaţia pe câteva teme p