„Avem cu toţii şaişpe, şapteşpe ani – dar fără s-o ştim cu adevărat, e singura vârstă pe care ne-o putem imagina: abia dacă ştim ceva despre trecut“, spune personajul-narator din romanul „Emaus”*) al lui Alessandro Baricco. E a doua carte după „Castele de furie”, publicată în colecţia „Raftul Denisei“, un roman al adolescenţei frământate de întrebările esenţiale ale existenţei, al intrării dureroase în lumea adulţilor. „Emaus” a apărut în Italia în noiembrie 2009, în 250 000 de exemplare, un prim tiraj epuizat în zece zile de la publicare. Îşi ia numele de la episodul din Evanghelia după Luca al celor doi ucenici care-l întâlnesc în drumul lor spre Emaus pe Isus înviat, dar nu-l recunosc. Chiar eroi o spun: „Ne place cât de simplă şi de liniară este povestea. Şi cât de real e totul, fără înflorituri. Cunoaştem începutul lucrurilor şi apoi primim sfârşitul, dar ne lipseşte mereu sufletul lor. Suntem nu auroră, ci epilog, o perenă descoperire tardivă“. Iar Baricco încearcă să dea suflet unei poveşti aparent nevinovate, până la urmă tragice.

Sunt povestitorul şi trei prieteni de-ai lui – Luca, Bobby şi Sfântul, catolici, crescuţi de părinţi în credinţa catolică, cântă în corul bisericii. „Suntem contra, suntem diferiţi, suntem nebuni. Ne scârbeşte ceea ce le place altora şi preţuim ceea ce alţii dispreţuiesc. Creştem cu ideea că suntem nişte eroi, nu iubim nici armele, nici violenţa, nici lupta brutală. Suntem nişte eroi-femei, din cauza felului în care intrăm în luptă cu mâinile goale, întăriţi de o candoare infantilă şi invincibili în ordinea noastră de o modestie iritantă...”

Lângă ei se mai află Andre, o fată, în ciuda numelui, cu totul opusă. „Bineînţeles că e foarte frumoasă, aproape toţi din familia ei sunt, dar trebuie spus că ea e în mod deosebit şi fără să vrea. Are ceva masculin în ea. O duritate. Asta ne uşurează lucrurile, noi suntem catol