Acad. Vasile Mârza, histolog cu studii de perfecţionare în Franţa, fost ministru al sănătăţii în guverne comuniste, constituie subiectul analizei realizate de dr. Mihail Mihailide, în cadrul rubricii Medicii şi morbul puterii.

De câteva zile, trăiam cu efuziune reuşita „din prima“ la concursul de admitere în facultate. La Medicina bucureşteană, fusese o concurenţă acerbă, aproximativ 20 de candidaţi pe un loc. Numărul mare al celor aflaţi în situaţia de a deveni medici era o consecinţă a Decretului Prezidiului Marii Adunări Naţionale din august 1948, care – chipurile – reforma învăţământul de toate gradele, în fapt, preluând modelul sovietic. Principiul dosarului şi al originii sănătoase (din punct de vedere politic) devenise pilonul principal al admiterii într-o unitate de învăţământ superior1. La Medicină, Farmacie ori la facultăţile tehnice, aplicarea acestui criteriu părea a fi mai puţin riguroasă decât la Filosofie, de exemplu, între profesori – chiar cei rămaşi după o primă epurare – mulţi fuseseră „mici burghezi“ (avuseseră cabinete particulare, laboratoare, farmacii), ceea ce putea fi o explicaţie pentru o anumită indulgenţă de moment. Iar între candidaţi, conform unei tradiţii, dar şi din cauza dificultăţii şi duratei studiilor, nu puţini erau fii sau fiice de medici. În plus, legea cea nouă, care bulversase mai ales învăţământul mediu, dădea dreptul în acel an (1954) atât absolvenţilor de liceu cu zece clase, dar şi celor cu 11, să se prezinte la admitere, fireşte, după susţinerea a ceea ce se chema „examen de maturitate“. Pentru tinerii care obţineau la terminarea liceelor media generală zece, se accepta ocuparea unui loc în urma unei aşa-zise „discuţii ştiinţifice“ între candidat şi o comisie aleasă cu responsabilitate partinică. Această notare nu reflecta însă cunoştinţe de aceeaşi valoare, exigenţa şcolilor de provenienţă ale candid