GALERIE FOTO

Când intri în clădirile istorice de pe strada Alecsandri din Timişoara te apucă groaza. Da, e acea stradă care porneşte din Piaţa Libertăţii şi se opreşete în Piaţa Unirii. Este, am putea zice, strada pe care vizitatorii Timişoarei calcă atunci când vin în urbea de pe Bega. Bine că nu intră în clădiri. Multe sunt clădiri ale primăriei. Aceste spaţii nu sunt numai ale administraţiei locale, ele aparţin, de obicei, şi diferitelor culte din Timişoara, care le au de când lumea şi pământul. Nu aţi vrea însă să intraţi în ele...

Ruine...

La numărul 1 al străzii stau şi vreo două partide politice, acolo au sediul. Unii s-au mutat de câteva zile şi sunt sub influenţa impactului vizual şi al gunoiului care l-au găsit în clădire. Tavane prin care intră ploaia şi soarele, podele care nu mai există, praf şi rahat care nu şi-a găsit locul în toaletă. Şi nu e rahat la cutie... e la liber... Spaţiul arată groaznic. Intri şi calci în curtea interioară. Nişte ruine. Frumoase, e adevărat, pe vremuri au fost fermecătoare. Un felinar parcă aminteşte de acele vremuri, o verandă stă să pice la o intrare într-un apartament din curte, iar într-o parte un pat se odihneşte aruncat într-un rest de... cetate... Şi nu numai patul e aruncat. Tot e vraişte. Te apucă nostalgia şi te gândeşti ce frumoase erau ele pe timpuri şi în ce hal pot să arate acum. Parcă ai vrea să simţi parfumul acelor vremuri, dacă nu ar fi miros de rahat...

„Aşa a adus administraţia Ciuhandu corpul de clădire”

Dacă intri în clădirea porpriu-zisă, pleci din curte, urci la primul etaj, pui mîna pe clanţă şi deschizi o uşă la întâmplare. Te simţi ca după un bombardament. Unul serios, în care toţi au fugit, iar bombele au ciuruit acoperişul, au ciuruit tot. WC-ul este cu lift... unul natural – intri în el şi pici la parter, pentru că nu poţi să păşeşti spre scaunul de toal