Ingrid Beatrice Coman este o scriitoare româncă de limbă italiană care în prezent locuieşte în Malta. Autoare a patru romane şi a mai multor nuvele şi eseuri în reviste şi antologii europene, este una dintre vocile cele mai autorizate din literatura diasporei noastre. Temele sale preferate pivotează în jurul destinului unor oameni mărunţi, anonimi, inocenţi confruntaţi cu marile traume provocate de istoria contemporană. Exemple: războiul sângeros din Afganistan repovestit de locuitorii din Kabul (La città dei tulipani – Oraşul lalelelor), gulagul sovietic, ale cărui atrocităţi au fost date în vileag, printre alţii, de Soljeniţîn sau Herta Müller, retrăit epic în Té al samovar (Ceai la samovar. Nu puteau lipsi dramaticele şi de cele mai multe ori terifiantele episoade numite evenimentele din decembrie 1989 din România (Per chi crescono le rose? – Pentru cine cresc trandafirii). Dodici più un angelo (Doisprezece plus un înger sugerează în chip metaforic direcţia greşită în care merge lumea, groapa comună finală, decăderea până la aneanatizare a valorilor spirituale, anticipată, printre alte mari spirite vizionare, de gânditorul şi poetul Giovanni Paolo II, un papă care a pătimit asemeni Mântuitorului şi care şia iertat, ca şi El, duşmanii de moarte.

În Satul fără mămici. Il villaggio senza madri (Rediviva Edizioni, 2012, 159 p.) cea mai recentă carte a ei, este vorba, în zece povestiri (texte în limba română şi în italiană), de zece copii, băieţi şi fete din provincia românească, sau cum se mai spune, din România profundă, abandonaţi de unul din părinţi sau de amândoi cu speranţa că braţele lor de muncă puse în slujba unor familii din Occident vor aduce în casa părăsită la mii de kilometri, mult invocatul trai decent. Speranţa de a face pasul de la supravieţuire la o viaţă în paradigmele civilizaţiei şi umanului, lasă în urma ei de multe ori traume ale disperării