Am scris de mai multe ori despre poezia lui Slavomir Gvozdenovici citându-i mereu pe cei care au insistat asupra experimentului poetic, asupra demersurilor avangardiste în poezia sa. Adolescentul Gvozednovici era fascinat, desigur, de Vasko Popa, de clocotriştii lui Adam Puslojici, de avangarda anilor ’60. Debutează la 14 ani cu comentarii despre autorii sârbi din România, recenzând energic. Pare un copil-minune. Debutul în volum întârzie, dar nu prea mult. La 22 de ani e debutant cu o carte de succes: „experimentează”. Recitindu-l azi, descopăr numeroase „întoarceri acasă” – la Belobreşca, satul natal, spaţiu al unei ferilităţi creatoare sârbe neobişnuite: aici s-au născut mulţi artişti, cărturari, literaţi citabili. În (Între Belobreşca şi Zlatiţa) – titlul e pus în paranteze – asistăm la topografii sentimentale: „în vârful Locvei se află un tei/cu flori/cu alai de albine/cu păstori nepricepuţi/cu un pârâu alb/între două umbre de pasăre//nu mă lasă o clipă să adorm//noapte de noapte/îi taie oamenii râzând în hohote/îi duc cuiburi în căciuli scumpe/ de dimineaţă îi smulg cuşmele lupilor//neistovita lui primăvară mă sperie”. „Cuşmele lupilor” vin, cred, de la Vasko Popa.

Cum satul lui Slavomir Gvozdenovici e aşezat pe malul Dunării, mai multe poezii vor fi scrise „de un locuitor al râului”. Iată una dintre ele: „respir goliciunea liniştită a râului/ în zâmbetul tău se leagănă cuiburi de peşti/ şi tremurul bărcii/atingerea nisipului mă împrăştie-n noapte/pe val amorţesc fresce şi iubite/cu strigătul matern pe buze//cineva-mi sustrage din nou poezia /din vârtejul grădinii/să fie paznicul înveşmântat în albastru/cel care acum se preface în scrib neîndemânatec//ce va fi oare cu el/ când va da de lumina zilei/ în ţinuturile mele întunecate”. Versurile care articulează o geografie literară a sudului se întâlnesc cu cele închinate tatălui sau bunicului. El e pe urmel