Scrisorile către Simon ale lui G.M. Cantacuzino, în număr de 13, compuse între mai 1955 şi iarna lui 1959, sunt o scriere testamentară şi concluzivă: peste mai puţin de un an, autorul lor avea să moară.

Pînă în 1947, anul căderii ghilotinei sociale, marele arhitect beneficiase de o reputaţie egalmente profesională şi culturală; celor cîteva opere majore (restaurarea Palatului Mogoşoaia, hotelul Rex din Mamaia, Banca Chrissoveloni) li se adăugaseră trei culegeri bogate de studii, indispensabile pentru înţelegerea specificului arhitecturii româneşti. Arcade, firide şi lespezi, 1932; Izvoare şi popasuri, 1934; Pătrar de veghe, 1938. Aprecierile sintetice ale lui Cantacuzino privitoare la sensul artei medievale şi populare româneşti valorează cît zece voluminoase tratate academice.

Intelectual hipercultivat, călător neobosit în Europa şi Asia, arhitect de succes, G.M. Cantacuzino păruse pînă atunci un privilegiat al soartei. Cei care îi urmăriseră atent studiile specializate intuiseră poate – îndărătul sclipitoarelor idei – un prozator de vocaţie. Capodopera se naşte uneori doar provocată de suferinţe. A trebuit ca firul activităţii acestui excepţional artist să fie curmat brusc prin azvîrlirea lui G.M. Cantacuzino în închisoare, a trebuit ca el să iasă de acolo cu sănătatea ruinată şi despărţit de cei dragi pentru ca, în ultimii săi ani, să aştearnă pe hîrtie Scrisori către Simon, text destinat iniţial unui singur cititor, dar transformat de împrejurări într-o scriere de referinţă a literaturii noastre.

Prima ei jumătate (scrisorile I-VII, compuse între 1955 şi 1956) are, aparent, intenţie autobiografică; autorul îi face lui Simon (Simon Bayer, prieten apropiat al autorului, dar şi al lui Tudor Vianu şi Ion Barbu) aluzii privitoare la tinereţea lor comună, la atmosfera de încredere frenetică proprie unor tineri aflaţi la începutul vieţii. Oda