„Nici un om civilizat n-ar trebui să pună cărţi pe foc”, scrie Julian Baggini în „Aeon Magazine”, înainte de a povesti cum a ars cele 32 de volume ale „Enciclopediei Britannica” şi apoi a postat filmuleţul pe Youtube. În apărarea sa, Baggini descrie gestul ca pe o ardere, simbolică, atât a volumelor – ajunse într-o stare deplorabilă, din cauza neglijenţei proprietarului, care nu le mai răsfoise de ani buni – dar şi a ceea ce au reprezentat ele, până nu de mult, în cultura occidentală. Un sfârşit lent şi infam pentru ceea ce a fost, cândva, o colecţie mândră şi mult râvnită, scrie Julian Baggini. Dar, ca orice înmormântare, ceremonia arderii a avut, în esenţă, rolul de a aduce un omagiu celui dispărut. Cea mai evidentă jignire e cea adusă părinţilor care au făcut şi fac mari sacrificii pentru educaţia propriilor copii. În era predigitală, „Enciclopediei Britannica” reprezenta o investiţie deloc neglijabilă, una pe care puţini oameni din pătura muncitoare şi chiar din clasa de mijloc şi-o permiteau cu banii jos. În Statele Unite şi în Marea Britanie, enciclopedia era cumpărată de la vânzători ambulanţi, în rate care se întindeau pe parcursul unor ani îndelungaţi. De multe ori, efortul de a cumpăra enciclopedia presupunea renunţarea la alte investiţii – cum ar fi un set de mobilier nou. Cei mai mulţi părinţi făceau acest sacrificiu sperând că, astfel, le vor asigura copiilor o viaţă mai bună – idee pe care publicitatea făcută enciclipediei o relua, din nou şi din nou. Timp de ani buni, această promisiune era prinsă în sloganul de trei cuvinte tipărit pe borşurile promoţionale: „Avantajul Enciclopediei Britannica”. Tristul adevăr e însă acela că toate familiile care îşi băgau adânc mâna în buzunar pentru un set de enciclopedii ar fi câştigat mult mai mult cheltuind jumătate din preţul „Enciclopediei Britannica” sau mai puţin pe cărţi cu un început, cuprins şi o închiere