Acum locuiesc într-un bloc nou, la etajul 5. De la fereastră

văd scheletele celorlalte clădiri, neterminate, din „ansamblul

rezidenţial”, văd gropile de fundaţie – guri de monstru bolborosind

întunecate propoziţii fără şir,

văd câteva depozite abandonate, luate în stăpânire de câini,

văd casele mahalalei, o, mahalaua s-a întins peste tot,

până în centru şi până în creierele noastre,

iar mai încolo văd turla argintie a unei biserici,

Piaţa Obor şi, departe, Intercontinentalul.

Privesc pe fereastră, din hornurile căscioarelor

fumul tăcut se ridică pe cerul zăvorât de februarie. Mă întreb

ce înseamnă

să mai scrii poezie astăzi, căci, da,

încă suntem câţiva pe aici care aşa

ne ducem anii, scrijelind strofe –

peşti pe uscat, cămile sub ape, rădăcini rămase în aer,

inşi anapoda

care n-au niciun înţeles fără versuri,

prin venele cărora nu curge sânge-sânge,

ci eterul ameţitor al cuvintelor.

Mă întreb

ce înseamnă să mai scrii poezie astăzi şi-mi răspund.

Este ca şi cum aş trece eu în clipa asta prin peretele

de sticlă al terasei şi aş porni prin văzduh:

merg prin văzduh, iată, ca pe un caldarâm adevărat,

înaintez glorios, dar, în acelaşi timp,

mă prăbuşesc şi mă fac zob de cimentul real

din faţa blocului,

lumea se strânge buluc, mă priveşte curioasă, o dâră de sânge

mi se scurge încet din tâmplă,

însă eu nu-mi dau seama că am căzut şi continui să păşesc

prin văzduh, glorios,

ajung pe acoperişul Halei Obor, mă opresc, îmi trag sufletul,

apoi plec mai departe, spre Inter, prin aer.

Avem şi noi ăştia, poeţii, un Dumnezeu al nostru care nu ne lasă,

care ne ţine în viaţă şi în plutire fără să simţim că, de fapt,