Ce ziceţi,

este vreo diferenţă între: „Nu sunt acelaşi lucru.” şi „Nu, sunt acelaşi lucru!”? Sigur că este, bravo! Diferenţa constă în punctuaţie! Aşadar, în limba română nu scriem alandala, ci folosind un riguros sistem de punctuaţie. În prima propoziţie, ni se spune că două (sau mai multe) elemente (obiecte, fiinţe, fenomene, idei, stări, nu contează ce!) sunt diferite, „ceva” nefiind identic cu „altceva”: „Alergia şi astmul nu sunt acelaşi lucru” (http://www.famiped.es/ro), pe când în cea de-a doua, dimpotrivă, că între cele două elemente nu există nici o diferenţă: „Alergia şi anafilaxia sunt diferite? Nu, sunt acelaşi lucru!”.

Diferenţa

dintre cele două enunţuri constă, cum spuneam, în virgulă – absentă, în primul enunţ, prezentă, în al doilea. Fără această virgulă, diferenţa de înţeles între cele două propoziţii ar fi fost imposibil de marcat. Ceea ce ar fi dus la un înţeles greu de descifrat, la un mesaj confuz. Diferenţa dintre punct (în primul enunţ) şi semnul exclamării (în al doilea) are şi ea rolul ei, dar nu este decisivă în ceea ce priveşte sensul enunţului, aşa cum este virgula.

Deci,

avem un sistem de punctuaţie, adică punct, virgulă, ghilimele, semnul întrebării, semnul mirării şi alte semne de bună purtare cu limba maternă, fără de care nu s-ar mai înţelege nimic, iar o propoziţie simplă de felul: „Ei pleacă” ar putea fi confundată cu o propoziţie la fel de simplă, dar care exprimă cu totul altceva: „Ei, pleacă!”.

Cuvintele

sunt aceleaşi, dar nu şi categoria lor gramaticală, nu şi sensul lor („ei” – pronume – adică oamenii, prietenii, vecinii etc.; „ei” – interjecţie, adică, „hei, hai, marş”; primul „pleacă” este un verb la modul indicativ, prezent, persoana a III-a plural şi e o consta-tare: „ei pleacă”, iar al doilea, la imperativ prezent, persoana a II-a plural şi reprezintă o poruncă, un îndemn: „Ei, hei,