Ăştia care învârt şmenuri grele se cred foarte deştepţi fiindcă îşi limitează la minimum convorbirile telefonice; iar când vorbesc o fac cifrat. Folosesc o păsărească greu traductibilă în româneşte, astfel ca să nu se prinză ăia de-i ascultă. Serviciile secrete.

Dar alea tot se prind; chiar dacă nu direct, ci indirect. Degeaba tu, judecător, procuror sau politician corupt, vorbeşti o păsărească de circuit închis, fiindcă vorbesc alţii despre tine, în convorbelile lor telefonice. Zic alţii pe şleau şi pentru tine „vezi că i-am dat judecătorului 25.000 de euro, deci treaba-i aranjată, stai fără grijă la proces, că îţi dă cu detergent peste fapte, ca şi cum nici n-ar fi existat”. Sau „vezi că am uns la primărie pe şeful ăla mare, aşa că licitaţia e aranjată, treci prin ea ca vodă prin lobodă.” Astfel că toate precauţiunile luate de marii infractori nu mai valorează nici doi bani, iar cine e de prins tot cade, în cele din urmă.

Mai intervine ceva ce ţine de abecedarul bunei creşteri, atât de rare la români. Puţine lucruri sunt la fel de dezgustătoare pentru fiinţa umană ca a trage cu urechea la discuţiile altora. Un individ educat nu trebuie să se coboare la aşa ceva, indiferent care este miza aflată pe masa de joc.

Cum adică să asculţi intimităţile cuiva, bazându-te pe o simplă bănuială? Dar dacă omul vorbeşte cu iubita despre un cunnilingus sincer sau despre o felaţie aniversară? Dar dacă discută despre alte intimităţi fiziologice? Cui i-ar conveni să-şi facă martor la toate astea pe nişte ţopârlani de la serviciile secrete, care hăhăie de cele auzite, în timp ce beau bere, stupesc seminţe şi scarpină undeva?

Hotărârile de ascultare a telefoanelor sunt împrăştiate cu prea mare uşurinţă. „Ia de aici, nene!”, se spune aproape pe faţă. Ele ar trebui, dimpotrivă, să fie acordate doar în cazuri extreme, când importante interese ale statului i