Foto realitatea.net
România a scos un egal miraculos după un joc penibil în faţa unei echipe slabe; Piţurcă nu s-a dezminţit: a trimis în teren mai mulţi jucători care nici nu trebuiau selecţionaţi; Analiza tricolorilor post cu post; Bombe la Tel Aviv şi pe El Molinon;
Comentariu la o declaraţie a unui fost mare internaţional
„Cred că am asistat în această seară la unul din cele mai slabe jocuri din istoria naţionalei României”, a declarat vineri, după meciul de la Budapesta, fostul internaţional din „generaţia Guadalajara”, „Liţă” Dumitru. Sunt perfect de acord cu el. Am văzut (la televizor, din tribună sau de la masa presei) toate meciurile „tricolorilor” din ultimii 45 (mă limitez doar la cele oficiale, pentru că amicalele au un alt regim) şi cred că meciul de la Budapesta trebuie pus pe acelaşi „palier” cu Turcia – România 2-1 (1965), Elveţia – România 7-1 (1967), Cypru – România 1-1 (1979), România – Danemarca 2-5 (2003), România – Lituania 0-3 (2008), Serbia – România 5-0 (2009), România – Albania 1-1 (2010). La meciurile cu Turcia şi Cypru ar putea exista un fel de scuză: naţionala a fost de fapt Rapid plus 2 jucători, respectiv FC Argeş plus trei jucători; catastrofele din meciurile contra Danemarcei şi Serbiei, ar putea beneficia de o jumătate de scuză: adversarii reprezentau echipe bine cotate în ierarhia internaţională şi aveau şi un set de jucători de mare valoare. Ar rămâne în discuţie impardonabilul dezastru de la Zurich din 1967, lamentabilul scor de forfait de la Cluj cu Lituania, egalul de la Piatra Neamţ cu albanezii şi aş supralicita, nu trebuie omisă nici evoluţia din toamnă de Sukru Saracoglu, chiar dacă am câştigat cu 1-0.
La Budapesta am scăpat de o mare ruşine. Am avut în faţă o naţională a ţării gazdă care are mijlocaşi şi atacanţi de valoare, dar termenul „catastrofă” pentru apărarea maghiară mi se pare blând. Şi chiar da
