Problema este la noi. Există o disproporţie uriaşă între timpul pe care îl petrecem indignându-ne de ce fac troglodiţii naţiei şi cel pe care îl dedicăm proiectelor civice şi politice care ne-ar putea reduce dependenţa de deciziile troglodiţilor.

Este bine că radarul critic ne funcţionează la capacitate maximă, dar nu este suficient. Un exces de energie consumată pe critica altora atrage şi un deficit de concentrare pe ceea ce ar trebui să facă fiecare dintre noi ca lucrurile să meargă mai bine la nivel politic.

Făcutul este una, vorbitul, ţâţâitul din buze, ochii daţi peste cap, like-urile pe Facebook, oooo-urile şi ah-urile sunt alta. Sunt adesea camuflaj pentru pasivitate, pentru acceptare, pentru resemnare. Ne dau iluzia implicării, dar ne şi păstrează în zona înrobitor de comodă a neasumării eforturilor şi riscurilor.

Uitaţi cât potop de vorbe s-a consumat în ultimele săptămâni pe marile scandaluri generate de putere: laptele contaminat, atacurile grosolane ale ICR-ului condus de Andrei Marga la adresa unor scriitori ”ostili”, proiectul legii restituirii proprietăţilor, primirea triumfală a lui Adrian Năstase, statutul militarilor, privilegiile parlamentarilor şi multe altele, mai mari sau mai mici, unele revoltătoare, altele porcării de duzină.

Comparaţi cu câtă atenţie a fost acordată Convenţiei Naţionale a PDL. Cât s-a scris, cât s-a vorbit despre cel mai important eveniment politic al opoziţiei? Discrepanţa este imensă.

Sigur, există explicaţii. Întotdeauna. Suntem foarte buni la explicaţii. Vorbim de decizii sau indecizii ale puterii care ne afectează direct. Sunt abuzuri grosolane, nu putem să nu reacţionăm. Ne scad nivelul de trai, ne compromit marile proiecte naţionale, ne fac de râs, ne ating demnitatea, ne fac să ne sufocăm, ne aduc la disperare.

Absolut corect. Dar cum rămâne cu proiectele care ar trebui cont