S-a dus Vasile Ianul. Unul din personajele mai degrabă discrete din fotbalul nostru, deşi povestea vieţii sale e infinit mai spectaculoasă decât a imensei mase de neisprăviţi care au încălecat fotbalul românesc din postura de „investitori” / „patroni” după un algoritm simplu ca mintea lor lipsită de circumvoluţiuni: dai tunu' nu contează unde – speli banii prin fotbal – te bagi în politică – scapi de pârnaie (după cum ţi-o fi norocul). Spre deosebire de ăştia (alde Copos, Becali, Pinalti, Niculae – mai vreţi, că mai sunt) care indiferent de mărimea averii rămân doar nişte găinari, Vasile Ianul a fost grandios. Dacă povestea vieţii lui, mai ales a perioadei postdecembriste, aşa cum ne-o deapănă „Gazeta Sporturilor” de ieri, este reală, atunci Vasile Ianul cu siguranţă că va deveni cândva personajul unui film de mare succes. Din portretul făcut de televiziuni (sumar, fără haz, parcă în silă – ceea ce e firesc din partea unor neisprăviţi cărora le curg balele, în 95% din viaţa trăită degeaba, pe la porţile lui Becali) nu rezulta decât că a fost fotbalist pe la Iaşi, o vreme preşedinte la Dinamo, şi că a făcut şi ceva pârnaie. Dar tot la o televiziune, cumva atipică, l-au văzut pe Ianul zicând nişte vorbe halucinante, în deplin acord cu ceea ce gândesc eu însumi în legătură cu aceleaşi personaje. La întrebarea „Aţi putea lucra cu actuala conducere a Federaţiei?”, Ianul a răspuns: „Cu nenorociţii ăştia? Niciodată!”. Ce să-şi fi spus el, intelectualul, cu Naşu' care, întrebat parcă la TVR acum vreo 15-20 de ani ce facultate a terminat, n-a ştiut s-o zică. Deşi diplomă are! Ianul însă, jurist din ăia grei, a reuşit performanţa de a scăpa doar cu vreo 2-3 ani de puşcărie după ce a vândut, băgând banii în buzunar, cam vreo 2-3 naţionale (şi ca număr şi ca valoare!) de fotbal. Că banii s-au dus şi ei, asta-i încă altă poveste. Cică în vremurile lui de glorie, Ianul