Iată-i, deci, pe invitaţii de onoare pe aleile Salonului de Carte de la Paris. Nu pot să nu mă gandesc că, printre aceşti invitaţi veniţi de la celălalt capăt al continentului, unii, chiar mulţi, au învăţat franceza adâncindu-se în dicţionarele şi manualele colecţiilor Teora şi Corint. Şi regret o absenţă.

Cea a unei doamne în vârstă de 85 de ani, care este adevăratul lor autor, ce trăieşte din greu din pensia sa mică, retrasă în apartamentul ei micuţ din Drumul Taberei.

Cercetarile sale neîntrerupte şi munca sa pedagogică au permis timp de decenii sutelor de mii de români să se familiarizeze cu limba franceză, să iubească o cultură căreia dânsa i-a dedicat întreaga viaţa. Da, Doamna Gorunescu trebuia sa aibă locul ei la Paris, în centrul delegaţiei ţării sale, ea, care a contribuit la apopierea dintre francezi şi români…Ea, care nu a putut vizita niciodată Franţa, din lipsa de mijloace, de împrejurări, de invitaţii.

Datorez editurilor sale una dintre întâlnirile mele româneşti cele mai emoţionante. De ani de zile, bombăneam împotriva mediocrităţii dicţionarelor franco-române când, într-o zi, într-o librărie din centrul Bucureştiului, am avut şansa să găsesc o colecţie întreagă de lucrări care m-au făcut fericit. Dicţionare, bineînţeles, dar nu acele abecedare anorexice, frustrante ca defilările de top-modele… ci adevărate, enciclopedice, mărimea Alina Mungiu-Pippidi, debordând de citate, de expresii, de generozitate. Şi de glosare, de subtilităţi, de dificultăţi, de probleme controversate ale francezei şi românei, de tabele de conjugări, şi multe altele.

O adevarată comoară, va spun !

Şi toate purtau aceeaşi semnătură: Elena Gorunescu.

Mi-a stat inima în loc. "Trebuie, cu orice preţ s-o întâlnesc pe această “Iorga” contemporană". Un prieten bucureştean mi-a făcut rost, destul de greu, de adresa ei. Ne-am fixat o întâlnire la sta