Un prieten de-o viaţă, un consecvent cititor, comentator și critic (obiectiv!) al „Textelor cu elice” şi-un mare iubitor de muzichii alese, care-mi cunoaște mai bine ca nimeni altul gusturile muzicale (pe multe dintre ele împărtășindu-le și ‘mnealui), m-a întrebat, vădit îngrijorat, imediat după citirea rândurilor mele de săptămâna trecută, dacă mi-e bine, dacă nu cumva au cam bilibiștrocizat-o* nervii din mansarda mea dintre umeri și dacă nu am devenit chiomb și fudul de urechi, după expunerea îndelungată la noxele pixelate și decibelii eliberaţi de asemenea șouri „muzicale” tembele (în frunce cu finala „Eurovision” pentru Românik, pe care am urmărit-o la „creion”), ba, mai mult, să-mi mai dau și cu părerea în favor de lume despre ele la gazetă. I-am mulţumit pentru lectură și l-am liniștit, spunându-i că sinapsele mele sunt toate la locul lor și încă în bună stare, că și timpanele şi retinele-mi sunt ok, doar că voi mai scrie preţ de încă fro două episoade (cu ăsta cu tot) la temă, singurul motiv care m-a „mânat în luptă” fiind acela că-l cunosc pe ex-ploieșteanul Cezar Florin Ouatu, faţă de arta căruia – în ciuda prezenţei sale în finala băștinașă a „Eurovision”, pe care, de altfel, a și câștigat-o – încă mai nutresc oareşce aprecieri. De ce natură, se va vedea în cele ce urmează. Așadar…

În februarie 2010, am primit nenorocita veste că fetei unor buni prieteni i s-a descoperit, la un control de rutină, o formă extrem de rară, gravă și galopantă de leucemie. Pe scurt, zilele tinerei erau numărate. Singura ei șan-să de supravieţuire consta într-un implant cu celule stem, o intervenţie extrem de delicată și costisitoare pe măsură (ce avea să-i fie făcută ulterior cu succes, într-o clinică italiană). Iar familia fetei încă mai avea nevoie de bani. Mulţi. Mi-am zis atunci că un concert umanitar ar putea constitui un eveniment salutar și un foarte ni-merit pr