Ne-am putea mândri cu faptul că Uniunea Europeană a inventat, după mai bine de douăzeci de ani, ceea ce noi, românii, am aplicat în proaspăta noastră economie de piaţă. În mandatul său de premier, cea mai notabilă acţiune pe care a întreprins-o Theodor Stolojan a fost confiscarea valutei agenţilor economici. Confruntat cu iminentul faliment al celor trei mari bănci de stat şi cu un vârf de plăţi externe, Stolojan nu a avut altceva de făcut decât să pună mâna pe valuta “agonisită” prin fixing de către agenţii economici. E drept, cu capital integral de stat.

Măsura a stârnit o veritabilă furtună de proteste, dar o dată luată a rămas aşa şi statul a reuşit să treacă peste prima încercare majoră din mersul său spre democraţie şi economia de piaţă realizat, paradoxal, tocmai prin încălcarea flagrantă a principiilor de bază ale acelor două noţiuni.

Astăzi, în Cipru, se petrece cam acelaşi lucru. Cu diferenţa că banii pe care îi ia statul nu sunt ai statului ci a unor agenţi economici privaţi şi a unei populaţii neobişnuiţi cu plata taxelor. Starea de colaps a sistemului bancar cipriot are loc în două circumstanţe paradoxale: pe de o parte, profunda criză din Grecia, de care Ciprul este legat ombilical, şi statutul său de paradis fiscal. Acest din urmă fapt cred că a cântărit cel mai greu în propunerea pe care Uniunea a făcut-o Ciprului: acela de a participa direct, prin banii cetăţenilor săi, la salvarea economiei. Este, să recunoaştem, o măsură fără precedent în lumea civilizată, dar la fel de bine trebuie recunoscut că şi conjunctura este fără precedent. Seifurile băncilor cipriote gem de bani depozitaţi acolo de bogătaşii Europei, dar căruţa care îi poartă riscă să se rupă în orice moment. Prin această măsură autorităţile comunitare încearcă să dea o lovitură şi paradisurilor fiscale din interiorul uniunii, care dezechilibrează sistemul. Dar ţi