La jumătatea lunii martie a anului 1913, Nababul – Prințul George (Gheorghe) Grigore Cantacuzino, bătrânul președinte al Senatului – căpătase o congestie pulmonară care, în ciuda îngrijirilor medicale, s-a transformat rapid în pneumonie. În câteva zile, boala s-a agravat, iar în 23 martie, pe la orele 1 și 35 ale amiezii, omul care marcase o jumătate de secol politica românească s-a stins din viață în palatul lui din Calea Victoriei. La căpătâiul lui se aflau doi dintre fiii săi, Mișu Cantacuzino (soțul Marucăi Rosetti-Tescanu – viitoarea soție a lui George Enescu), ministrul de Justiție, și Grigore Cantacuzino, pe-atunci primar al Capitalei. (Cu un ceas înainte de nefastul moment, în camera lui de boală fusese vizitat de Principesa Moștenitoare Maria și de fiica acesteia, Principesa Elisabeta).

Vestea morții Nababului s-a propagat repede și, la mai puțin de o oră, Majestatea Sa Regele îl trimite pe aghiotantul regal să prezinte familiei condoleanțele Suveranului. Orașul a arborat drapelele-n bernă. Camera, Senatul, ministerele, clubul conservator, clubul conservator-democrat – dar și Jockey Clubul, unde acesta fusese membru – arborează, toate, drapelul de doliu. Toți miniștrii se perindă prin palatul din Calea Victoriei, la fel: diplomați străini la București, politicieni de frunte (și cei din tabăra adversă), înalți prelați, oameni de litere, șefi ai diverselor administrații... La orele 6 și jumătate seara, Regele făcea el însuși o vizită la locuința defunctului, exprimându-și în persoană condoleanțele, ale lui și ale familiei regale. Sunt hotărâte funeralii naționale, iar înmormântarea avea să aibă loc pe 25 martie, la cimitirul Șerban Vodă (Bellu), cu sobor de preoți și onoruri militare...

Dar cine a fost Nababul?

Iată o întrebare îndreptățită pentru cititorul de astăzi, care e mai puțin familiarizat cu epoca. George Grigore Cantacuzino s-a