Am un pistol cu CO2 și, bineînțeles, un permis de portarmă. Pistolul l-am folosit până acum de trei ori. O dată am organizat cu câțiva tineri un concurs de tir la mine în livadă și am ieșit pe locul I (eu făcusem armata, ei – nu). Altă dată o doamnă cu fantezie m-a convins să ne fotografiem împreună, eu ținându-i pistolul la tâmplă, iar ea simulând groaza. Fotografia am publicat-o în „România literară”, dar colegii mei, departe de a se amuza, au găsit-o odioasă. În sfârșit, a treia oară, am recurs la pistol pentru a-l speria pe un bețiv care, la 3 noaptea, îmi furase pubela din fața porții și o târa satisfăcut după el. Conform regulilor învățate în armată, am tras un foc de avertisment în plan vertical. Bețivul a abandonat pubela, dar, în loc să se rușineze, m-a muștruluit tot el, arătându-mi cu degetul obrazul:

− Bravo, dom-le, omori oamenii pentru o pubelă!

Să nu-și închipuie cineva că simt vreo plăcere să am pistol. Mai dragă mi-era praștia din copilărie, cu care trăgeam în ciori, decât această armă grea, de metal, prezentă în toate filmele americane proaste (aducă în toate). Am fost însă nevoit să mi-o procur, ca să mă apăr de hoți. Ideea mi-a venit după ce mi-a fost spartă locuința de la bloc, în singura noapte în care am lipsit de acasă și eu, și Domnița. Anunțat telefonic de un vecin, am gonit cu mașina bezmetic, pe străzile pustii, spre locul faptei. Regretam atunci din toată inima că nu am un pistol.

Pe hoți (patru la număr, mi s-a spus) nu i-am mai găsit în apartament, dar am găsit polițiști, ziariști și operatori TV. Toți îmi călcau în picioare cămășile, farfuriile, ceasurile, cravatele și alte obiecte pe care hoții mi le scoseseră din dulapuri în căutare de bani și le aruncaseră pe jos. Polițiștii mi le mai și murdăreau cu un praf negru, folosit pentru prelevarea amprentelor. O reporteriță cu fustă scurtă, urmată de un operator, a ajun