Ori de câte ori francezii ne-au luat peste picior, ridiculizându-i pe conaţionalii noştri care stau cu mâna întinsă, în buricul Parisului, de parcă zici că aşa o au din născare, nu m-am simţit deloc bine. S-au făcut chiar emisiuni umoristice cu acest subiect, la care francezii râdeau cu gura până peste urechi, iar burta, pe care se scărpinau în centru, le sălta mereu de mama focului.

De fiecare dată m-a durut sufletul. Atât de tare, că nu puteam să mă mai concentrez nici măcar să mai scriu câteva rânduri închegate pe hârtie. Mă întristam, sufeream, mă simţeam mic, ridicol, mă revoltam împotriva guvernanţilor care nu găsesc o soluţie, fir-ar...., de îmi venea să plec din ţară, dar cu un singur bilet de tren, fără întoarcere.

Îmi era ruşine rău de tot, ce mai tura-vura? Când mai auzeam şi de furturi, dar şi de şuturile în fund ale francezilor, aplicate în dorsalul celor care din cauza inerţiei ajungeau până la Bucureşti cu tot cu avion, mergeam pe stradă mai ales cu capul plecat şi adus de umeri de parcă aş fi avut 100 de ani.

În acelaşi timp, mă şi revoltam: ”Nu e drept, Francois, să te porţi aşa cu ţiganii mei! O să te ţin minte, iar UE-istul din mine, colegul tău de CAER, pe care tu l-ai numit altfel, ţi-o va trage de numa-numa! Atenţie, ţara mea nu e compusă numai din ţigani, cum încerci tu să spui!”.

A venit, în sfârşit, şi ziua în care puteam să mă răzbun, să-l fac arşice pe francez, chiar dacă de Francois mă leagă o prietenie seculară. Cu turle şi trâmbiţe, s-a anunţat cu mult înainte că, pe 23 martie curent, ţărişoara mea va fi – auziţi? – invitată de onoare la Salonul de carte de la Paris, un eveniment ce se petrece probabil o dată la un secol.

Dintr-o dată am început să merg drept pe stradă, să păşesc mai vioi, să zâmbesc celor cu care mă intersectam pe stradă, ba chiar să intru în vorbă cu ei, unora putând să li se citească clar