2. Ion Dumitru: „Fabule contemporane şi parodii nu numai pentru copii”

(continuare din numărul trecut)

Forţând puţin, adică, vulgarizând (scuze, dom’ inspector, nu este ceva personal, ci doar pentru uzul demonstraţiei critice), pot spune că Ion Dumitru scrie poezie (a mai publicat sub pseudonimul Ion Deşirna) dintr-un fel de obligaţie profesională liber asumată, dintr-un neastâmpăr al orgoliului cum că, dom’le, eu pe-astea cu rima, cu metafora, le ştiu ca pe apă, că doar le-am predat atâta vreme pe-ale altora, ia să-ncerc să scriu şi eu, ce poate fi aşa de complicat? Păi, cam este! Să scrii poezie doar ca un reflex al profesiei, adică mai mult din competenţă, tu-i priceperea mă-sii!, decât din talent, deci dintr-o vocaţie cusută cu aţă albă, care cam pârâie pe la subsuori, înseamnă să accepţi că din mâna ta iese cel mult o uscăciune inteligentă. Mai uşor spre deloc cu emoţia, cu elanul, cu viziunea, cu anvergura, cu nebunia, maestre!, fiindcă doar stropul ăsta de nebunie creatoare face poezia mare. Competenţa şi inteligenţa, deci, doar meşteşugul sec, fac poezia mică. Ştii cum se simte?

Evident, impresia asta te sâcâie la aproape fiecare text în parte, şi, după ce închizi cartea, devine copleşitoare. Normal că ar trebui să fac şi oarece analiză pe text, dar vă asigur că se vede de la o poştă că lucrul manual cu picioarele pe pământ se forţează în zadar să ţină locul inspiraţiei cu capul în nori: „Dragele mele animale,/ Uneori v-am făcut haimanale,/ Vă cer scuze şi iertare/ Pentru modul de tratare”. „Haimanale”, o rimă doar ca să fie, la „animale”, sau alta, de-a dreptul imposibilă, în strofa următoare: „detractor/ martor”, şi alta: „autorul/ omul”, plus toate celelalte, de-o banalitate descurajantă: „pretext/ text; lei/ zmei (zmeii sunt şi ei animale, nu?), sau „om/ pom”, plus bâlba „Vă cer scuze şi iertare”… tare mi-e teamă că acolo unde inspiraţ