Nu credeam că voi ajunge ziua în care să spun că fac parte din altă generaţie! Nu îmi ascund vârsta, nici nu mă folosesc de ea ca să par matură, experimentată. Mă îngrijorează însă altă îmbătrânire. Aceea când realizezi că valorile tale şi felul tău de a gândi, de a privi lumea, de a te raporta la ceva, nu mai empatizează cu a celor cu zece ani mai tineri, că acţiunile tale dezinteresate se socotesc acum în termeni mult mai pragmatici, că discursul tău intens, pasional, e înţeles la propriu şi luat uşor ca nebunie, că simţul umorului se loveşte ca de un zid cu ochii larg deschişi. Am simţit intuitiv, din copilărie, că nu mă pot înţelege cu cei de vârsta mea pentru că sunt diferită, mi-am cultivat mereu diferenţa aceasta şi îmi plăcea/îmi place să o fac. Sunt un animal singuratec, prin naştere, prin educaţie, prin alegere voită şi de îndrăgostită. Iar când a fost să mă împrietenesc, am făcut-o mai degrabă cu cei mai în vârstă, care au trăit alte vremuri, departe de tentaţiile capitalismului, care au apucat să citească enorm şi şi-au păstrat obiceiurile bune, de la care aveam ce învăţa. Nu aş vrea nici să spun sau să sugerez măcar că cei mai tineri sunt inculţi, tembelizaţi de seducţia tehnologiei, nu, nu vreau deloc să emit vreo judecată de babă proaspătă. Ci doar să-mi recunosc o oarecare uimire a distanţei care se interpune mai adânc între mine şi ei. Şi nu mă refer la tineri în general. Ci la cei care au o preocupare comună şi importantă cu mine, scrisul. Un cenaclu literar este poate cel mai bun mediu ca să realizezi că ceilalţi nu mai sunt ca tine. Niciodată n-am găsit curajul să citesc în faţa unui public, după care să mă supun judecăţii lor. Sigur, asta ţine în primul rând de mine, nu de generaţie. Am o intuiţie puternică asupra scrisului meu şi îmi sunt cel mai exigent critic. Ceea ce nu înseamnă că nu scriu câteodată prost sau nu scriu tâmpenii, dar ştiu cân