„Dacă atât o fost ață la mosor, n’apăi, ce să-i faci? Că nu poți să știi, unul poate că e tânăr și trage și odată îl trăznește și zici no păi ce-o fost? Darămite omul bătrân. Atâta o avut, atâta o trăit, bine că a iertat-o că tare s-o mai chinuit. Deh, asta e! Dumnezeu să o ierte, Dumnezeu să o odihnească”.

Înmormântarea stă să înceapă la prânz. Cu o seară înainte a fost priveghiul. Au venit babele, unchii și nepoții, a venit și preotul care a aprins lumânarea. S-a plâns, s-a râs, s-au spus povești din tinerețe. Unul care a scăpat caii în câmp și după aceea dă-i și ia-i de unde nu-s, noroc că au venit seara cu ciurda. Altul care a fost prins de ninsoare la tăiat de lemne în pădure, de nu mai nimerea drumul înapoi în sat.

Siluetele cernite vorbesc grăbit, ies aburi pe gură la ceas de taină. Nu s-a făcut foc că nu e voie. „E bine, totuși, să mori primăvara, ține mai bine!”, opinează o bătrână zbîrcită ca o prună uscată. Oamenii sunt căliți, au piele și inimă tare. „S-a dus...”. Veselia contenește o secundă, lacrimile cad în liniște prin batiste. E loc de toate în clar-obscurul priveghiului. Popa se roagă încetișor pentru sufletul lor. Când și când, cineva își face cruce. Abur și duh se amestecă în broboadă.

Ultima noapte „acasă”

Stau în „Casa dinainte”. E cea mai frumoasă dintre încăperi. Pe pereți sunt fotografii cu copiii mici și imagini de la cununia copiilor mari. Ce tineri sunt oamenii care privesc din „lumea dintâi”! Și ea, care-și doarme somnul acum, era una dintre ei.

Pe oglinzi s-au pus cearșafuri albe. Din aceeași cameră, ani înainte, au ieșit pe rând fetele la nuntă în capul pridvorului. Mai apoi, acolo l-au pus pe tatăl lor când s-a dus, sunt mulți ani de atunci. Și tot aici a stat nora fetei celei mici când s-a cununat nepotul. Aici venea să se îmbrace în moș Crăciun odată și în dulapul de colo și-a pus din vreme hainele de „Drum”