Fost căpitan al echipei naționale, pentru care a jucat în 75 de partide, și considerat de mulți cel mai valoros antrenor român, Mircea Lucescu dezvăluie copilăria sa plină de lipsuri și de dragoste pentru fotbal

Mircea Lucescu a copilărit în cartierul bucureştean „Apărătorii Patriei”. Mahalaua care i-a purtat primii paşi către fotbal celui ce avea să devină, peste ani, „Căpitanul de la Guadalajara” nu mai există astăzi. Au rămas însă amintirile. În cartea sa autobiografică, intitulată „Mirajul gazonului” şi publicată în 1981 la editura ieşeană „Junimea”, Mircea Lucescu rememorează anii grei ai copilăriei.

„Joaca noastră era mingea”

„N-aş putea spune exact când am început să joc. Şi nici măcar cu aproximaţie. Mi se pare că mingea a fost permanent în preajma mea. Aveau grijă de asta fraţii mei mai mari care, în dorinţa lor arzătoare de a avea o minge, rupeau pe furiş ciorapii de bumbac sau de mătase ai mamei… Mai târziu, când am început să lucrăm ca zilieri, în vacanţa de vară, la ferma spitalului lângă care locuiam, ne-am cumpărat şi o minge cu şiret şi cameră de cauciuc… Jucării nu aveam, astfel că joaca noastră era mingea şi faptul că eram patru băieţi ne permitea cu uşurinţă un «doi la doi» în curte, pe prispă sau chiar în casă”, scrie Mircea Lucescu în „Mirajul gazonului”.

„Mama făcea faţă cu dificultate lipsurilor”

Actualul antrenor al lui Sakhtar Doneţk a plecat de foarte de jos să cucerească lumea. În copilăria sa cenuşie probabil că s-au născut marile succese de mai târziu: „Acasă o duceam greu. Mama făcea faţă cu dificultate lipsurilor în care o lăsase boala tatei. N-avem decât două perechi de tenişi pentru toţi cei patru băieţi, pe care, în sezoanele friguroase, le încălţam cu rândul. De multe ori, disperat la gândul că nu pot ieşi la fotbal, răscumpăram de la unul din fraţii mei, căruia îi făceam lecţiile, dreptul de a purta tenişii