Astăzi urmează să aflăm, să ne dumirim, dacă România mai are sau nu o Opoziţie politică reală, sau vom defila cu un USL din ce în ce mai aproape de condiţia partidului-stat, augmentat mai ceva ca pe vremea mult prea arogantului Adrian Năstase.

Funcţie de cum se vor alege apele în PDL, vom avea o oarecare Opoziţie sau această sarcină va fi delegată în contul unui PPDD care, aşa exotic cum este, pare a fi capabil să simuleze credibil. Sigur, mulţi dintre cei mai puţin atenţi la fenomenologia politicii româneşti vor riposta, poate corect, susţinând că opţiunile PDL pentru unul dintre cei trei candidaţi – care cred că vor rămâne de fapt doar doi – sunt cel mult probleme interne, care-i privesc pe membrii şi susţinătorii acestei formaţiuni, câţi vor mai fi fiind, subiectul nefiind de interes pentru ceilalţi, civili neacroşaţi politic. În realitate, nu prea avem voie să fim indiferenţi vizavi de eventuala dezechilibrare severă a eşicherului politic, nefiind chiar un semn de sănătate democratică o astfel de asimetrie excentrică.

Mulţi sunt cei care, or fi ştiind ei ce spun, dau ca sigură victoria lui Vasile Blaga, pentru că este un „bun organizator“, organizator inclusiv al bucătăriei acestor alegeri interne, chiar dacă simultan este şi jucător. Ori, de la Stalin citire, ştim că uneori, în alegeri, nici nu mai contează care şi cum votează, important e cine şi cum numără. Deja sunt voci, destule, care pun sub semnul suspiciunii şi neîncrederii, maniera de selectare (ne)transparentă a celor 5.000 de delegaţi, cernuţi uneori după alte criterii decât cele statutare. Mai grav, alte voci suspectează opţiuni conciliante, de compromis, ale lui Vasile Blaga, cel care în loc să-şi asume demn şi bărbăteşte răspunderea eşecului în alegerile parlamentare din 9 decembrie, pare mai preocupat şi este agreat pentru un eventual dialog atât cu Ponta cât şi cu Antonescu, care-l