Aflat undeva în culise, Mircea Diaconu tocmai iese dintr-un alt interviu şi se pregăteşte să stabilească împreună cu Alexandru Repan micile detalii înainte de reprezentaţia de la Buzău.
Deosebit de amabil, marele actor acceptă să vorbească despre „bucătăria” spectacolului „Variaţiuni Enigmatice”, o producţiei pentru care publicul de pretutindeni se bate încă să prindă bilete, deşi au trecut 10 ani de la premieră.
Vineri, publicul buzoian a umplut sala Consiliului Judeţean pentru a vedea o bijuterie de spectacol adus la Buzău de Teatrul „G. Ciprian”, iar la final pe feţele celor mai mulţi spectatori se citea emoţia.
Ca de fiecare dată, discuţia cu Mircea Diaconu este fascinantă, actorul dezvăluind cum a ajuns să joace în acest spectacol, deşi iniţial nu era prea interesat sau cum a ajuns autorul piesei, marele Eric-Emmanuel Schmitt, să renunţe la protocolul impus de Ambasadă pentru a merge în turneu prin România alături de cei doi actori, îngrămădiţi într-un mic Clio.
Reporter: Cum vă explicaţi că într-o lume nebună mai există spectacole care de zece ani se joacă cu casa închisă?
Mircea Diaconu: În faţa atâtor ispite, se pare totuşi că mai este nevoie de teatru. Avem nevoie, pentru că teatrul este ceva ce nu mai există în niciun alt gen de comunicare artistică, este un contact direct între oameni. Este un contact care cuprinde emoţie, uneori şi inteligenţă, spirit. Aşa s-a născut jucăria asta (n.r.–teatrul), de la Catharsisul grecesc, şi aşa a rămas: o ecuaţie etern umană şi aşa va rămâne cât vor exista oameni.
Rep.: Care este secretul longevităţii acestui spectacol?
M. D.: Spectacolul se joacă de 10 ani nu pentru că vrem noi, ci pentru că vor ei, spectatorii. Asta e regula în teatru: câtă vreme spectatorii vin, spectacolul se joacă. Pe de altă parte, trebuie să ne gândim că avem săli de 300-500 de locuri şi
