Dacă-l vedeai pe poetul Virgil Mazilescu, fără să știi cine e, îți puteai închipui că e un luptător de greco-romane retras din activitate. Îl recomandau constituția și mai ales ceafa lui de taur. Dacă-l remarcai mergînd pe stradă, cu tașca lui încărcată și cu aerul lui hotărît-indecis, l-ai fi putut lua drept un meseriaș care caută o adresă unde a fost chemat pentru o reparație.

Iar dacă schimbai o vorbă cu el, tot pe stradă, și-l prindeai indispus, ți se putea părea un tip care caută scandal din senin, caz în care îți imaginai că e un golan de cartier care vrea să-și dovedească bărbăția teritorială. Dacă, în schimb, se așeza undeva și aveai șansa să te accepte lîngă el, descopereai că în tașca lui nu erau scule pentru vreo intervenție de urgență, ci trei – totdeauna trei – sticle de vodcă, iar el, luptătorul, era un tip deprimat de ceea ce vedea în jurul lui, care încerca să-și regăsească o bună dispoziție pierdută. Era singur ca degetul arătător arătînd spre ceva și părea excedat de prudența celor din jur, cărora le era frică de Securitate. Nu cerea nimănui să-l urmeze, dar ori oftați după libertate, ori, ce gura mă-sii, luați-vă singuri de băut, fiindcă asta – și își bătea cu palma sticlele din tașcă – e porția mea de cer senin.

Publicat în Cațavencii, nr. 11 (89) 2013

Dacă-l vedeai pe poetul Virgil Mazilescu, fără să știi cine e, îți puteai închipui că e un luptător de greco-romane retras din activitate. Îl recomandau constituția și mai ales ceafa lui de taur. Dacă-l remarcai mergînd pe stradă, cu tașca lui încărcată și cu aerul lui hotărît-indecis, l-ai fi putut lua drept un meseriaș care caută o adresă unde a fost chemat pentru o reparație.

Iar dacă schimbai o vorbă cu el, tot pe stradă, și-l prindeai indispus, ți se putea părea un tip care caută scandal din senin, caz în care îți imaginai că e un golan de cartier care vrea s