“Petőfi” - asta a fost unicul nume de poet maghiar pe care un moderator, altminteri om cultivat, l-a știut cînd a stat de vorbă cu Béla Markó despre versurile acestuia. Un poet din prima jumătate a secolulul al XIX-lea. Pe de altă parte, mulți dintre studenții mei n-ar citi o carte în limba română nici în ruptul capului. Pe de cealaltă parte, am foarte puțini prieteni români cu care pot depăși faza prieteniei gen ”salut, ce mai zici, să ne mai vedem” etc.
Vreau să zic că sunt aici, una lîngă alta, două societăți paralele, fragmentate ele însele, dar totuși avînd culturi, prejudecăți, principii, moduri de a fi diferite. Una lîngă alta, așa am zis? Să am pardon: paralele este cuvîntul potrivit. Trăim, discutăm, jucăm fotbal, ce știu eu ce facem și facem de multe ori împreună, dar cu toate acestea nu ne cunoaștem și nu vrem să ne cunoaștem – jos pălăria în fața excepțiilor.
Românii nu știu limba maghiară – se aude deseori reproșul. Cei mai mulți nu o vorbesc, într-adevăr. Dar dacă maghiarii care știu româna nu citesc în română, atunci oare la ce e bun să știi o limbă?! Prejudecățile deformează ”știutul”, de multe ori îl șterg de-a dreptul.
De aceea, nu-i de mirare că avem probleme cu steaguri și bentițe. Un climat isterizat naște eroi și eroine din te miri ce. O adolescentă crescută din sentimentele părinților și profesorilor ei devine victimă datorită preconcepțiilor ambelor națiuni.
În tot acest vacarm, există destule motive de speranțe, dar și de exasperări. Multe articole pline de bun-simț sau/și de umor (una dintre cele mai bune vezi aici, dar și aici), însă și patosul ieftin al lui Bogdan Chireac (”despre ce vorbim, doamnă??”, a întrebat-o retoric pe moderatoarea emisiunii, un strigăt disperat care nu ia în considerare contextul, numai simbolismul, dacă pot ca să mă exprim așa), maghiari lucizi care spun că situația ar fi trebuit gestionat
