Poetul, publicistul Ioan Es. Pop împlineşte miercuri 55 de ani. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”
“Istoria este poezia învingătorilor/ iar poezia – istoria celor învinşi”
“Când bunicul meu din partea mamei a împlinit 55 de ani, îl percepeam deja de multă vreme ca pe un om profund responsabil, stăpân pe sine, capabil să se autoadministreze şi să-i administreze pe alţii, respectabil, priceput la toate şi înţelept, un om deja în vârstă. La 55 de ani ai mei, copilul din mine ţipă: «Ce faci, doar nu vrei să mor o dată cu tine?!». Cam aşa îşi trăieşte vârsta un om ca mine: pe dinafară ca un magnetofon ascultat tot mai rar, iar pe dinăuntru ca un elev speriat, care tot rămâne repetent în clasa a VI-a. Şi rămâne repetent cu adevărat, pentru că, în loc să înveţe, citeşte la nesfârşit şi visează. Trăieşte atât de intens ceea ce citeşte, încât e clar că realitatea nu-i va ierta această greşeală, această abatere, această infirmitate şi-l va pedepsi. Până la urmă, cel pedepsit va rămâne cu convingerea că nu-i bun la nimic pe lumea asta, că nu mai poate scăpa de blestemul visatului, că trebuie să-i fie ruşine de vinovăţia de a tot citi şi citi şi citi. Şi cum mâna dreaptă e tot o mână stângă atunci când trebuie să meşterească, să repare, să secere, să taie lemne, mâna asta se apucă pe ascuns să mâzgălească litere, cuvinte, propoziţii, fraze. Este în 1975. Poate 1976. 1977. Şi de atunci nu face altceva decât să mâzgălească litere şi să ţină paharul.
Ba nu, astăzi şi tastează. Posesorul ei e redactor la o editură şi prelucrează, în ecran, iar apoi pe hârtie, cărţi, o sumedenie de cărţi. Nu de poezie, nu de proză, ci de ştiinţă şi înţelepciune. Ioan Es. Pop a rămas tot sclavul fericit al cărţilor. Nu al cărţilor lui, ci al cărţilor altora, motiv pentru care, tot citind şi citind, devine din ce în ce mai convins că există pe Pământul ăsta suficien
