„Niciun moldovean înţelept - şi un ciuda absurdităţii destinului, au existat sau există şi de aceştia - nu este meritat de moldoveni!“.
Degetul arătător al prietenului care-mi vorbea cu pasiunea omului aflat la ultima răbufnire de revoltă s-a apropiat ferm şi vertical de nasul meu. „Deşi, moldovenii nu sunt chiar singurii în acest sens pe lumea asta…“, şi-a coborât el, cu un fel de îngăduinţă, vocea şi degetul.
„Slabă consolare. De ce, totuşi, în cazul nostru?“, întreb.
„Pentru că fiecare dintre noi, - zice el - cei care facem o majoritate a populaţiei, ajunge un pămpălău. Unul care, înainte să ajungă în situaţia de a nu mai avea de ales, de-a fi jefuit de speranţe şi iluzii, se încrede greşit şi orbeşte, de regulă o dată la patru ani, într-un personaj totemic sau altul. Iar apoi cheltuieşte răgazul dintre alegeri minunându-se şi văietându-se cât de naiv putea fi la acea vreme“.
Îi dau dreptate în fond, deşi am o observaţie. Nu toţi îşi presară cenuşă pe cap pentru greşită alegere şi imprudentă delegare de putere. Unii chiar îşi sparg fruntea la nesfârşit în mătănii la picioarele totemului.
Şi-apoi, unde-o fi moldoveanul înţelept, chiar şi nemeritat de mulţime, tocmai potrivit să îndrume această mulţime spre ceva bun? E încă devreme pentru unul ca el?
Oricum, după ce am fost uns, în acest mod, pămpălău, m-am văzut obligat în această calitate tipică să-mi fac un inventar al pierderilor suferite de-a lungul anilor în urma jafului la care am fost supus cu regularitate. Iese mult şi cu neputinţă de recuperat.
Iluzii şi speranţe, de cele mai multe ori. Atât de multe, încât te vezi nevoit să constaţi că suntem în locul de trai al unei populaţii unde exploatarea naivităţii şi prostiei omeneşti este regele businessului.
La sfârşitul anilor ’80, în timp ce o mulţime alcătuită mai mult din inocenţi revoltaţi îngenunchea sincer,
